Acum

"Stau si incerc sa imi amintesc trecutul, il compar cu prezentul si imi dau seama ca nu seamana deloc. Unde au disparut acele zile pline de viata, luminoase, in care nimic nu ma putea face sa ma intristez ? Nu mai stiu.
Vreau sa vina din nou vara, sa pot sa visez, iar visele mele sa nu fie spulberate. Vreau sa fiu fericita. Acum ca iarna a venit, nu a omorat numai natura, ci si bucuria din sufletul meu.
Iti amintesti ?
Obisnuiam sa facem totul mai frumos doar zambind. Si zambeam pentru ca nimic nu putea sa ne umbreasca vreodata chipurile. Asta a fost demult, nu-i asa ? Timpul a trecut si a sters cu buretele orice urma din ce a fost.
As vrea sa ma intorc, acolo, in acea noapte atat de speciala de vara, sau chiar in acea seara de toamna, in care, desi era atat de frig afara, nu numai hainele imi tineau de cald.
Iti amintesti ?
Eu da, si stau si ma gandesc si ma intreb cand s-a terrminat totul ? Parca ieri era altfel, dar ieri era o alta zi dintr-o luna indepartata. Ieri cel adevarat a fost rece, tacut, ocupat de greutati.
Iti amintesti ?
Obisnuia sa fie altfel. Acum..."

Ma vezi sau doar te uiti la mine ?

"Uneori ma intorc spre tine si iti surprind privirea rece. Alteori, obisnuia sa imi arda pielea, sa ma faca sa ma simt vazuta, ca un centru al atentiei tale. Acum numai simt nimic, parca ai privi prin mine.
Iti simt sarutarile pe obraji, pe gat, pe buze, dar sunt reci, imi lasa un gust amar. Parca ar fi sarutarile iernii. Caldura de altadata s-a dus cu totul, mi-e dor de ea, de ce a fost. Acum parca numai e nimic. Mainile tale sunt inca fierbinti, iar locurile unde ma atingi se incalzesc, dar este caldura artificiala, stiu ca si tu simti la fel. Numai e ca inainte.
Ma imbratisezi si imi soptesti la ureche. Ce ? Nici eu nu stiu, vorbe in vant. Nici tu nu le crezi. Se poate ca un profund si adevarat "Te iubesc" sa devina in zilele noastre atat de superficial si simplu de pronuntat ? As vrea sa te cred cand te aud spunandu-mi cuvinte de dragoste, dar iti simt raceala din priviri, absenta sentimentelor in voce, si ma intreb... oare tu crezi ce spui ?

Obisnuiam sa fim mereu impreuna, zi si noapte, in fiecare moment gandul imi zbura la tine. Si acum, dar numai sunt fericita, chipul tau imi lasa un gust amar. Vorbele tale sunt acre, dulceata de altadata a disparut. A existat vreodata ?
Esti langa mine, si, totusi, te simt atat de departe, mi-e dor de tine.
Uneori ma intorc spre tine si iti surprind privirea rece. Te uiti la mine. Ma vezi. Ma studiezi. Sunt eu persoana care se reflecta in ochii tai ? Dragostea a disparut, dar noi suntem inca aici.
As vrea sa dispari si tu. Asa, nu m-ar mai durea atat de mult despartirea."

I-am vazut

"I-am vazut trecand pe langa mine intr-o seara insorita de noiembrie. Vantul sufla cu putere afara si eu abia tineam haina pana sub barbie sa nu imi fie frig la gat, iar ei treceau amandoi pe langa mine si radeau. Se tineau de mana si pareau atat de fericiti, incat nici vantul, nici iarna, nici chiar nefericirea si moartea naturii nu le putea spulbera momentul.
I-am vazut intr-o seara friguroasa de noiembrie, au trecut pe langa mine si nici nu s-au uitat inapoi. Oare el m-a recunoscut ? Ma schimbasem atat de mult in interior, incat sunt sigura ca daca ar fi vorbit cu mine si-ar fi dat seama ca nu mai eram aceeasi persoana. Dar fizicul, oare se schimbase atat de mult ?
L-am vazut cu coada ochiului cum si-a intors capul. A privit silueta mea in timp ce se intorcea cu spatele si pleca. Oare m-a recunoscut ? Oare si-a dat seama ca, in noaptea aceea de noiembrie, a trecut pe langa mine ?

Mi-a spus ca am fost prima lui iubire, l-am crezut. Am fost prima femeie pe care a iubit-o si, demult, obisnuia sa imi sopteasca dulce ca voi fi mereu si singura. Nu am fost decat prima, din pacate.
Acum nici nu ma recunoaste. Acea fata, pe care eu nu o cunoscusem niciodata, dar de care auzisem de atatea ori, mergea alaturi de el. Era frumoasa, asa cum imi imaginasem intotdeauna. Ma consolasem spunandu-mi ca trebuia macar frumoasa sa fie daca renuntase la mine atat de usor pentru ea.
I-am vazut trecand pe langa mine intr-o noapte de noiembrie. Oare m-a vazut ? Da, caci s-a intors si m-a privit cu coada ochiului. M-a recunoscut ? Tot ce se poate, pentru ca a zambit. Dar foarte bine putea sa ii zambeasca si ei.
I-am vazut intr-o noapte de noiembrie. Vantul sufla cu putere frunzele de pe alei, afara era frig.
L-am vazut intr-o noapte de noiembrie. El oare m-a vazut ...?"

Breathe

"Think. Do not speak. Breathe.
Vantul bate. Normal, doar intru in gura de metrou si astept sa vina trenul care sa ma duca spre casa. Nu acasa. Spre casa. E Bucurestiul la pranz, tocmai am coborat dintr-o masina rosie care pleaca si ma lasa pe mine pe trotuarul batut de vant, iar eu privesc in urma, asteptand privirile care sa imi zambeasca.
Masina rosie a plecat. Eu am ramas singura.

Smile. Do not cry. Breathe.
Nu mai plang de ani de zile deja, vreau sa cred ca am crescut.. Am crescut, stiu asta. Sunt inca un copil.
Intru la metrou si mai privesc inca o data. Masina rosie a intrat in intersectie si a disparut in tumultul orasului. Seara trecuta a fost, nu-i asa ? Seara trecuta eram impreuna, camera plina de rasete, pijamale colorate, o chitara neagra, un telefon dupa miezul noptii. Acum nu mai e nimic.
I miss you already, Hachiko."


"Wave. Do not be sad. Breath.
Usa cu senzor nu vrea sa se deschida in calea ta, parca tinand cu mine, o data in viata. Eu stau in spate si astept. M-ai imbratisat de cateva ori si m-ai plimbat ca o jucarie de plus in brate, razand si sugrumandu-ma. Am ras si eu.
Se face tarziu. Gheata e din ce in ce mai plina de zgarieturi, patinele se aud. Vreau si eu. Nu ma deranjezi, sa stii. Pentru tine, as renunta la gheata. Si la seara. As opri timpul in loc.

Laugh. Do not stop talking. Breathe.
Momentele acelea sunt printre cele mai fericite. Ma simt in lumea mea, in care existam numai noi doua, in care timpul s-a evaporat, efemeritatea lui s-a transformat in picaturi de apa, pe care frigul le-a inghetat si apoi s-au distrus una pe alta, treptat. Aici e cald. Aburi fierbinti ies din cafea. Mai vreau inca una.
I want you to be here, Neechan."

Cum ar fi...?

"Revin intr-un moment al trecutului pentru a-i da viata prin prezent, prin cuvinte, prin ganduri. Sentimente.
Merg pe strada, iar vantul imi mangaie fata. Atat de banal. Castile fac muzica sa imi rasune in urechi si, in timp ce ascult preacunoscuta melodie Sleeping Sun, privesc lumea din jur cum trece pe strada. Unii sunt cunoscuti, chipuri pe care le-am mai vazut si inainte, in trecutul indepartat sau apropiat. Unii sunt necunoscuti, chipuri care nu imi spun nimic.
Si ma intreb... Cum ar fi sa nu exist in ochii lor ?
Sa fiu invizibila, sa merg pe strada si nimeni sa nu ma vada.
Nu mi-as mai pune intrebari ca "Asta este cumva...?" sau "De ce se uita toti asa la mine ?" sau "De ce oare ma remarc in multimea asta de oameni omogeni ?".
Totul ar fi mult mai simplu. Vantul mi-ar rasfira parul, as alerga pe strada, as canta cu voce tare, m-as com porta ca nebuna care vreau sa fiu si nu pot. Pentru ca oamenii nu ma vad. Pentru ca oamenii nu au nici cea mai vaga idee ca eu sunt acolo. Pentru ca in lumea nevazuta, nebunia, trasatura de a fi diferit, eterogen, muzica, hainele iesite din comun, nu sunt lucruri care trebuie privite cu indoiala si urate. Pentru ca lumea in care vreau eu sa ma aflu este o alta lume.
As vrea sa trec in nemurire prin invizibilitate. Atunci cu totii s-ar uita la mine si nu m-ar vedea, iar eu le-as zambi si i-as privi plina de dispret, pentru ca eu le-as fi superioara, eu as vedea ceea ce ei nu vad - in acelasi timp, lumea vazuta si cea nevazuta.
As fi un zeu. As fi oare ?
Nu.
As fi un muritor invizibil.
Nimeni nu m-ar vedea, nimanui nu i-ar pasa, nimeni nu s-ar deranja.
Cum ar fi sa nu exist in ochii lor ?"

Fara pereche

"Intr-un moment de inspiratie maxima, la o ora cam tarzie din noapte, avand cea mai placuta companie la capatul celalalt al firului, intr-un acces de narcisism acut, am realizat care este de fapt problema cu mine.
Sunt un pantof.
Pantofarul m-a facut prima data doar pe mine, fara o pereche, deoarece eu am fost diferita, ciudata, unica, anormala. Si s-a hotarat ca nu exista pereche pentru mine.
Insa pantofarul a dmisionat in curand, iar altul a venit in locul lui. Acesta cel din urma s-a gandit ca nu da bine un pantof ca mine sa fie singur, sa nu poata fi purtat deoarece nu se afla in pereche. Asa ca a mai creat un pantof. Dar pentru ca acest pantofar nu era atat de priceput ca si primul, al doilea pantof nu a fost identic cu primul, cu mine, si nu s-au potrivit perfect.
Pantofii au aparut pe piata, oamenii au cumparat perechea, fara insa sa observe ca pantoful stang este cel realizat cu atata indemanare, iar cel drept este doar o copie nereusita. Iar acum, oamenii care poarta perechea d pantofi nu isi dau seama, dar cel drept ii strange putin, pentru ca nu este diferit ca cel stang, este normal si banal.
Pentru ca eu sunt cea diferita.
Pentru ca eu am fost creata intai.
Pentru ca eu nu am pereche in lumea asta.
Pentru ca eu nu ar trebui sa fiu purtata.
Pentru ca eu sunt eu."

Noaptea imi sopteste

"E intuneric si e liniste, asta-seara, ca intotdeauna. Stand pe podeaua rece de marmura, intinsa, privesc intr-o parte si incerc sa disting forme si culori in negura. Nimic. In mijloc, parca plutind intr-o alta lume, o lumanare arde. Eu astept acum, ca si in fiecare seara. Astept ? Nici eu nu stiu sigur ce. Tot ce stiu este ca asa mi-ai spus, sa te astept pe tine. Si eu te-am ascultat.
E frig in camera. Lumanarea abia mai palpaie, iar caldura ei nu ajunge pana la mine. Stau intinsa pe marmura rece ca gheata si privesc flacara, in timp ce vantul adie. Gemul spart, perdelele rupte si adie in bataia vantului, suierul noptii, toate imi sunt prea cunoscute. Ascult si inteleg ce imi spune lumea. Sunetul noptii e al meu, doar al meu, doar pentru mine. Eu il ascult si il inteleg.

Noaptea imi sopteste ca tu nu te mai intorci. Dar eu astept, pentru ca vreau sa vii. Stiu ca o sa vii. Doar ma amagesc...
E tare liniste aici. Camera goala e plina de praf, iar pe podea, curate sunt doar doua locuri - unde stau eu si unde palpaie lumanarea. S-a asezat praful pe mine de cat am asteptat, dar nu ma ridic de aici pana ce nu vii. Sunt hotarata.
Vantul bate din ce in ce mai mult afara. E frig asta-seara, ca in fiecare seara. Bate vantul prin sufletul meu si suiera, de gol ce e. Lumanarea abia mai palpaie si da sa se stinga incet, lumina fada se stinge si ea.
E intuneric si liniste intotdeauna, flacara ce odata palpaia si aducea caldura se stinse, iar eu inchid ochii - ma sting si eu."

Cum sa ne dezancoram in 5 pasi

"Un lucru foarte bine stiut este ca multe dintre persoanele pe care le cunosc traiesc in trecut. Undeva pe linia vietii lor a avut loc un eveniment care i-a marcat mai mult sau mai putin. Durerea acelui moment, abisul in care s-au cufundat, franturi de amintiri ale trecutului, toate s-au legat ca firicele subtiri de ata pana cand au format o funie, iar vinovatia le-a devenit ancora.
Si nu au mai putut sa mearga inainte.

Acesta persoane au uitat ca exista si prezentul, ca o flacara arzatoare ce dainuieste in intunericul tuturor, trebuie doar sa deschidem ochii si sa privim inainte, ne asteapta.
Insa ancora este totusi prea grea, flacara prea departe pentru ca funia sa ne lase sa o atingem. Eu am avut ancora mea personala, incetul cu incetul, m-am agatat de cer si am urcat spre soare, flacara fiecaruia. Insa ancora m-a tras in jos si pe mine.
Indreptandu-ne spre soare, agatandu-ne de cer, avem nevoie de foarfece si cutite care sa taie funia. Ale mele au fost dorinte, visuri, caldura persoanelor dragi care au fost langa mine. Funia s-a rupt in cele din urma.

Acele persoane care sunt inca ancorate, nu trebuie decat sa isi caute cerul pe care flacara arde, sa stie de ce sa se agate. Iar foarfecele si cutitele, ele vin pe parcurs. Pot sa fie lucruri pe care si le-au dorit mereu sa le faca, pot sa fie pasiuni descoperite brusc si pe care vor sa le urmeze, poate parintii, prietenii, poate o persoana pentru care trecutul merita parasit, o persoana mai puternica decat orice.
Gaseste-ti cerul, foarfecele, cutitele. Sunt ascutite, dar iti salveaza prezentul.
Respira.
Zambeste.
Plangi.
Iubeste.
Traieste.
Trecutul e al tau, trebuie doar sa iti gasesti prezentul.
Si atunci, flacara va deveni a ta. Prezentul e al tau."

Istorie

"Este oarecum amuzant cum de fiecare data cand ne propunem sa facem ceva, ne iese orice lucru, dar nu acela pe care ni-l doream. Insa de cele mai multe ori, noul rezultat este mult mai bun decat cel dintai.
Eu mi-am dorit un blog, nu stiu nimic mai mult. Vroiam sa aberez despre ce fac eu in fiecare zi, sa citeasca oamenii, sa imi spuna ca am o viata interesanta si eu sa aberez in continuare. L-am numit Black Rainbow nu stiu nici eu de ce. Pentru ca imi plac curcubeele, dar imi place si negru. A fost primul lucru care mi-a venit in cap.
Am scris primul post si dupa am ramas fara inspiratie. Amuzant. Asa ca am inceput sa postez scurta proza pe care o aveam in carnetul cu poezii. Si am postat, am postat, apoi am inceput sa creez din nou pentru ca ramasesem fara resurse. Viata a inceput sa imi devina sursa de inspiratie, iar eu propria mea muza. Nu mai aveam nevoie de altceva.

Oh Mighty Xim mi-a spus intr-o zi parerea ei despre de ce i se potriveste numele blogului meu. Pentru ca folosesc o mare varietate de nuante si abordez diferite teme, dar niciodata nu ma indepartez de ceea ce era la inceput - culoarea negru. Acest lucru m-a impresionat, nu credeam ca cineva se gandeste asa la blogul meu.
Deci Black Rainbow a devenit ca si sigla mea, o emblema pe care o port in inima si care ma reprezinta. Incetul cu incetul, am realizat ca oamenii care citesc acest blog sunt introdusi in lumea in care exist eu. Poate ca e ciudata si multi dintre ei nu sunt pregatiti sa infrunte demonii mei, dar unii sunt si de aceea sunt recunoscatoare. Pentru ca exista.

Now, Oh Mighty Senko are un blog si un nume, dar simte ca ii lipseste ceva. Ceva vizual, care poate fi recunoscut. Insa nu trebuie sa isi faca nimeni griji, gasesc o sigla. Si daca nu, o fabric. Doar de aceea Senko o are pe JoJo, care este un geniu - nici ea nu stie de ce !"

Ne cumparam viata

"Cumparaturile - se pare ca cele mai interesante si mai scumpe lucruri din viata ueni femei si a multor dintre barbati. Ne petrecem timpul umbland prin magazine cu zeci de plase cu haine si diverse obiecte, apoi ajungem acasa si ne amintim ca vazusem ceva care ne placuse si ne intristam. Despachetand, realizam ca avem ceva asemanator cu ce am cumparat, asa ca aruncam plasa cu totul in debara.
Este interesant cum modul acesta absolut banal si costisitor poate sa provoace atata distractie. Mie imi place sa merg la cumparaturi pentru ca... imi place. Dar cumpar numai ce am nevoie si nu arunc banii pe tampenii.

Azi am fost la cumparaturi. Este ciudat cum cateva ore petrecute intr-un centru comercial pot sa te faca sa realizezu atatea lucruri. Mi-am cumparat o perechen de botine cu toc inalt. Gandindu-ma si analizand lucrurile, acum cateva luni, nu mi-as fi cumparat tocuri niciodata.
Mi-am luat o haina din catifea in stil militar. Mi se pareau ciudate acum ceva vreme. Azi insa, se afla in dulapul meu.
Se apropie Balul, cu totii abia asteptam sa vedem spectacolul, dar mai ales sa ne afisam cu tinuta proaspat cumparata in club, la afterparty, si sa ne distram impreuna cu colegii.

Suntem clasa a 9-a. Ciudat, timpul trece asa de repede...
Ma schimb treptat. Inca nu imi dau seama daca in bine sau in rau, dar ma simt mai matura si mai capabila de a vedea viata asa cum este.
Ciudat. Cumparaturile chiar pot aduce fericirea uneori..."

Pierd lucruri pe masura ce castig altele

"Pot sa spun ca viata mea s-a schimbat foarte mult in ultimul timp. Acum un an, eram o eleva constiincioasa, care nu comenta decat atunci cand venea vorba de calculator sau televizor, care era in clasa a VIII-a si persoanele importante pentru ea erau prietenii. Eram un copil, pot sa spun.
Hey, Bee. Mai tii minte cand treceam pe strada si, vazand scoala in departare, incepeam sa radem ?
"Uite, Oana, clasa ta."
"Da, si are si aer conditionat !"
Si radeam. Am ras mult din prostii si m-am distrat. Eram clasa a VIII-a, scoala era prioritatea mea si prietenii cei care imi ridicau moralul.

Am crescut. M-am maturizat, pot sa spun. Viata mea s-a schimbat prin trecerea timpului, aparitia noilor persoane, trecerea la o noua etapa - liceul.
Hey, Bee. Inca mai trec pe langa scoala si privesc in departare. Dar, chiar daca tu esti langa mine sau nu, chiar daca rad, nu mai pot sa spun "Uite, Bogdan, clasa mea. Are si aer conditionat !"
Pentru ca nu mai e a mea.
Trecutul nu mai e al meu.
Am crescut."

I'm back

Hmmm... asta este ciudat. Nu stiu nici eu de ce, dar am promis ca nu o sa mai postez. Dar viata nu ne spune niciodata ce ne asteapta in urmatoarea secunda, deci se pare ca asta avea pentru mine.
Ceea ce m-a facut sa revin a fost chiar motivul pentru care am plecat. Am iubit vara asta, a fost minunata si mi s-au intamplat multe lucruri bune. Mi-am dat seama ca din cauza ei, bogul meu se deforma, in sensul ca nu mai era un Curcubeu Negru. Am crezut ca este pretul pe care trebuia sa il platesc pentru acea vara, dar acum stiu ca m-am inselat.

Am trait multe in acea vara, nu stiu sigur daca pot sa spun ca prima dragoste pentru ca nu stiu multe despre ea, desi scriu, dar ce a fost a fost minunat. Am ras si m-am distrat. Stii, am zis ca o sa indur orice ar fi pentru ca sunt fericita, ca toate fazele rele o sa treaca. Dar au trecut, oare ?
Nu stiu daca pot sa spun asta. Ceea ce incerc sa exprim este ca atunci cand tii mult la o persoana si ea tine la tine, este normal sa va declarati un cuplu. Am dreptate ? Singura problema este ca nu am realizat faltul ca niciodata nu poti sa fii impreuna cu cineva daca stiti numai voi. E amuzant, am crezut ca e posibil sa stie un grup restrans de prieteni si gata, dar m-am inselat.
Stii, am realizat ca o relatie e mult mai complicata, cere sacrificii. Nu situ la ce fel de sacrificiu ma astept, dar stiu ca asa cere. Eu am facut sacrificii ? Nu stiu, poate, poate nu. Nu o sa stiu niciodata poate.

Postul de azi este despre mine. Fara ghilimele, fara nimic. Iar tot ce am eu de spus este ca... sufar. De ce ? De adolescenta. E ciudat, dar e o boala contagioasa si care iti spala creierul. Eh, probabil trece. Sper sa treaca. Nu plang, nu vreau sa fac asta. Rad. Nu pot sa rad, dar vreau.
Stii, sper ca reusesc sa repar lucrurile. As vrea sa pot sa spun verde in fata tot, sa discut problema si sa rezolv totul, sa merg inainte sau sa ii pun capat. Vad eu ce fac. Da, vad...

Ne dezgolim de sentimente

A venit toamna.
Oare ? Cu totii privim afara si vedem copacii dezgoliti de frunze, natura moarta, pasarile plecate, totul parasit. Noi vedem toamna ca un anotimp pe calendar, care incepe la 1 Septembrie si se termina pe 30 Noiembrie. Dar oare nu este ea mai mult decat atat ?

Iti amintesti acea toamna ? Obisnuiam sa credem ca este speciala si sa o sarbatorim. Iti amintesti acea zi ? Eu da, si inca plang cand ma uit pe fereastra si cad frunzele, stiind ca eu am cazut odata cu ele. Am cazut in mrejele pasiunii si am gresit.
Sufletul meu este mort, l-ai dezgolit de sentimente, la fel cum face toamna copacilor. Caci in sufletul meu, tu esti toamna cea cruda care, odata iubind-o, m-a ranit. Acum vii la mine si ma privesti cu alti ochi. Nu mai sunt eu cea speciala, cea care transforma toamna in primavara, caci tu ai plecat. Probabil la fel ca pasarile calatoare, ai simtit nevoia sa pleci,sa te ascunzi.
Dar pasarile se intorc.
Tu nu ai mai venit inapoi...

A venit toamna.
Undeva in departarile trecutului, am iubit acest anotimp. Fiecare frunza, fiecare adiere rece a vantului, fiecare zi de Octombrie imi aducea aminte de tine. Si zambeam numai la gandul ca tu existai, si existam doar pentru tine.
Acum totul s-a schimbat.
Toamna nu mai trezeste decat suferinta pentru mine, sunt melancolica atunci cand frunzele cad, surad trist atunci cand pasarile zboara, incep sa plang atunci cand ziua se apropie. Mai tii minte ziua aceea ?
Am fi avut unsprezece ani acum, dar tu te-ai decis sa mori..."

Dragostea mea

"Dragostea este efemera. Stii ca exista si este mai puternica decat orice lucru cu forma din aceasta lume, dar, totusi, nu poti sa o vezi. Te uiti in jur, spre cer, spre pamant, in orizonturi, nu o gasesti nicaieri. Iti doresti sa poti sa o atingi, dar ea dispare inainte sa poti sa ti-o imaginezi.
Aceasta este dragostea din lumea pe care oamenii o cunosc. Insa eu cunosc o alta lume, indepartata, distorsionata, in care totul este diferit.

In lumea aceasta, dragostea mea are maini cu care ma strange in brate.
Dragostea mea are picioare cu care alearga spre mine.
Dragostea mea are degete cu care se joaca prin parul meu.

Lumea mea prinde culori in fiecare zi si devine din ce in ce mai larga. Soarele straluceste mereu. O fi vara ? Eternitatea imi surade si ma priveste cum ma bucur in fiecare clipa. Atunci cand zorii se apropie, ma cutremur toata si fug departe, spre campurile aurite, apele albastre ca cerul, padurile verzi, iar in fundul lor, ma asteapta dragostea.

Dragostea mea are ochi cu care sa ma priveasca.
Dragostea mea are buze cu care sa imi zambeasca.
Dragostea mea are gura cu care sa ma sarute.
Dragostea mea..."

99 things about you

1. Senko is evil and she will always be.
2. She has a pretty room with lots of posters and white and red furniture.
3. She's afraid of bugs.
4. She likes Ice-Cream.
5. Her favourites flowers are Irises (especially white ones).
6. She adores Vans.
7. She has a teddy bear whom she loves very much (it's ugly though).
8. Her best friend is Xim.
9. Her sister is Hachi.
10. Her "suffering-sisters" are Roxanne and July.

11. Senko is not a woman in love because she is not a woman.
12. She likes swimming.
13. She likes the number 13.
14. She likes cats (especially black ones).
15. She wants to study Architecture.
16. She is an independent teenager with hopes and dreams.
17. She is absent-minded, but she knows where is the limit to dreaming.
18. Her favorite country is Japan.
19. She can speak 5 languages (Romanian, English, German, Spanish, Japanese).
20. She likes Pepsi better than Cola.

21. Senko loves bear hugs, holding hands and cuddling.
22. Senko is a virgin for the next couple of years.
23. She likes to make friends, but "manele" is not on the list of friend choices.
24. She enjoys listening to Rock (different types, but only Rock).
25. She would eat all the boiled corn in the world.
26. Her favorite thing to do is laugh.
27. She hates the way she looks when she smiles, it feels weird to "wear" her teeth.
28. She likes to read books, especially Romance ones because she can dream about the perfect romance she wished to live.
29. She knows she will never live the perfect romance.
30. Her favorite color is black.

31. Senko worships Jashin-sama.
32. Senko spends a lot of time on Facebook.
33. She dreams at night of herself and at day of him.
34. She enjoys watching films, especially Comedies.
35. She has an MP3 Player of the size of a rock (really small one).
36. Likes Blogspot.
37. Senko likes to write novels and dream about love.
38. She loves love.
39. She hates betrayal and cheating.
40. Has nightmares of betrayal and cheating.

41. Senko's real name is Ioana.
42. Senko likes Gaara.
43. She has a poster from the Guns N' Roses Tour 2010 on the back of her room door.
44. She likes to paint her nail black.
45. Her absolute and favorite color is Black.
46. She likes English better than Romanian.
47. She is a huge Anime fan.
47. She is a huge Manga fan.
48. She likes the word "chestie" (and finds it funny, too).
49. She'd rather choose ">" than "<".
50. She likes Plushies.

51. Senko is funny (or so she believes).
52. She has 3 personalities.
53. She can be moe, tsundere and yandere (because she has 3 personalities, duh !).
54. She likes fans.
55. She likes to cook, but can only make pizza and omelette.
56. She hates to be lied to.
57. Her aspirations ? Many, but she doesn't know all of them.
58. She is one of the few persons of her kind in this world (see Xim and Hachi).
59. She would like for once to fall asleep when she goes to bed.

60. Senko plays the piano.
61. She would like to play the guitar, but she knows she can't do it.
62. She likes to play Guitar Hero.
63. The ceiling in Senko's room has stars on it.
64. She likes the Full Moon.
65. Her alarm tone in the morning is "The Price of Freedom" from Final Fantasy.
66. Her ringtone is "She is my Sin" from Nightwish.
67. She loves singing.
68. She thinks she is crazy (and everybody agrees with her).
69. There are 4 persons who have ever told her they love her (and she is very proud of it).

70. Senko has brown hair and hazel eyes.
71. Senko would like to have red hair and grey eyes.
72. She doesn't like to write poems.
73. Her favorite thing to do is write prose.
74. She likes the number 74.
75. Senko's nickname is Senko.
76. She thinks the sky would look better red.
77. She hates to look at the syringe when someone takes her blood.
78. This list bores the Hell out of her.
79. She likes cupcakes.

80. She would eat chocolate ice-cream all day long.
81. She would eat tons of pistachio ice-cream.
82. Her pillow is big.
83. She hates the word "sclav".
84. She hates the word "balcoane" (since June, 2010).
85. Her birthday is on 16th July.
86. She is a Hell proud of a Cancer (and thinks that someday, Cancers will rule the world).
87. She holds the day of 4th July very dear.
88. She always forgets to say "Yes" is someone asks her if she holds dear the day of 5th February.
89. She thinks she is going to die soon after 88.

90. Senko is happy she is getting close to the end.
91. She doesn't think love is a phase, love is something we always have, even though we don't realize.
92. She would like the Summer to be eternal.
93. She likes laughing and making jokes.
94. Likes Facebook.
95. Senko knows everything.
96. Senko doesn't know how to express her feelings.
97. Senko could talk hours about life.
98. Senko is short.
99. Senko is Senko.

Cum vad eu lumea

"Lumea mea are un fond negru, pe care se zaresc pete mari si mici de culoare. Intr-un colt, in zona trasaturilor de caracter, am un curcubeu, dar culorile lui sunt alb, galben, rosu, violet, albastru, gri si negru. Curcubeul meu este negru.
In latura cea opusa, cea a sentimentelor, am un boboc de trandafir. El, cu petalele rosii si frunzele negre, e ca o floare insangerata. Inca nu a inflorit, nu si-a aratat potentialul cu totul, dar eu, udandu-l zilnic cu zambete si amintiri, il ajut sa creasca. Vrei sa ma ajuti ?

Plansa mea de hartie, in care desenez mintea mea, are forme geometrice, perne moi, note muzicale si fel si fel de lucruri pe care umanitatea inca nu le intelege. Evident, eu le inteleg, pentru ca sunt ale mele, dar inca nu reusesc sa le explic in cuvinte.
Pe firul gandurilor mele merge un paianjen, mic si negru, cu ochi mari si rosii stralucind in intuneric. Se opreste din cand in cand si isi teasa un alt fir de panza, pe care il lasa sa cada, apoi isi continua drumul. Am incercat sa iau acest paianjen in mana si el a fugit, probabil s-a speriat de fata mea atat de alba.

Acolo, insa, unde stau eu in general, este o scena. Asezata pe ea, in mijloc, urmaresc fel si fel de actori cum se invart in jurul meu, vorbesc cu mine, isi citesc rolurile si unii dintre ei incearca sa inteleaga ce spune de fapt scenariul. Unii reusesc sa fie atenti la drumul lor si sa joace totul cu bine ; altii, mai putin norocosi, nu se uita pe unde emrg si cad de pe scena.
Eu stau in mijloc si privesc. In fata mea vad un fond negru si pete mari si mici de culori. In brate tin o plansa de hartie pe care sunt desenate fel si fel de lucruri ciudate. Deasupra mea, un paianjen isi tese panza, urmandu-si drumul. Vad un curcubeu in departare. Vad un trandafir inflorind. Tin in mana scenariul destinului meu."

In Paradis

"...visez uneori ca e vara.
Eu, imbracata intr-o rochie ruginie de matase, cu picioarele dezgolite si albe, ma plimb pe un camp cu holde aurii. Pot sa simt sub talpi pamantul tare si usor maruntit de puterea furtunilor verii, iar totul este magic. Vantul adie usor, iar spicele de grau se unduiesc usor sub atingerea bratelor efemere ale verii. Imi trec mana pe deasupra lor si le aplec, zambind un zambet inocent, de copil.

Eu, intinsa pe pamantul uscat si fierbinte, cuprinsa de arsita verii, imi ridic mana alba ca de fildes spre cer, incercand sa prind soarele stralucitor in mana. Vantul adie si imi ciufuleste parul, iar eu rad, un ras copilaresc si lipsit de orice vinovatie. Pe campul cel auriu si infierbantat al verii, ma simt ca un copil din nou.
Rochia mea ruginie flutura in bataia brizei, razele soarelui se reflecta pe mana mea alba si, de jos, par flacari mistuitoare ce incearca sa cuprinda fiinta mea.

Iar atunci...
Tu, cu zambetul tau ce imi lumineaza ziua mai mult ca soarele, imbracat in alb, vii si imi prinzi mana si mi-o strangi cu putere, si nu ii mai dai niciodata drumul.
In visul meu, e Paradisul..."

Sfarsituri de eternitati

"Privesc lumea uneori. Acum ca a venit toamna, imi pare ca totul e mai trist dintr-odata, nu stiu nici eu de ce, sau poate stiu si nu imi dau seama. Afara e din ce in ce mai frig. De ce oare ?
Privind in urma, vara a fost mereu anotimpul meu preferat. Soarele puternic, caldura, zilele libere de vacanta, totul te indeamna sa fii fericit. Si esti fericit, asta daca sufletul nu iti pune in cale obstacole. Vara mea a fost una fericita, cu mici incidente, dar epste care am trecut. Am zambit, am alergat, am ras, m-am distrat.
E ciudat. Acum ca a venit toamna, parca starea mea este diferita, fara niciun motiv, sau poate cu motiv. Nu stiu. Stiu ca ma cuprinde tristetea si, privind lumea din jurul meu, mi se pare ca nu sunt singura trista. Pune stapanire pe mine o nostalgie profunda, cu un gust dulce-amarui, care ma trage in jos, inecandu-ma in melancolie.

In timpuri precum acestea, singura in camera mea, privind cerul cenusiu de afara, frunzele colorate, dar care nu mai stau agatate de copaci, lipsa de miscare, imi dau seama ca probabil acesta este sfarsitul. Pentru ca, vrem sau nu, totul are un sfarsit al lui.
Toamna este sfarsitul naturii.
Dar mai exista sfarsituri si in momente fericite, sfarsituri de seri petrecute cum nu au mai fost inainte, sfarsitul unei iubiri, sfarsitul unei vacante, poate chiar sfarsitul unei vieti. Toamna mi se pare un moment propice pentru asa ceva. Evident, privesc lucrurile subiectiv. Sau era obiectiv ?
Oricum, uitandu-ma imprejur, nu mi se pare ciudat sa vad asta la oamenii care trec pe strada fara sa ma vada, oamenii care ma vad si ma saluta, oamenii care ma viziteaza, care ma suna. Este un lucru normal. Dar ceea ce mi s-ar parea total lipsit de sens si de normalitate ar fi existenta unor sfarsituri pentru mine. Eu nu vreau ca lucrurile bune din viata mea sa se termine.

Sunt egoista, dar vreau ca momentele fericite, serile pline de distractie, iubirile, vacanta, viata sa fie eterne. Vreau ca vara sa fie eterna. Mi-e dor de eternitate..."

Vara aceasta

"...lucrurile toate imi par indepartate acum. A venit toamna. Nu stiu de ce, sau poate stiu, dar eu ma intristez. Toamna e melancolica, in paleta ei vasta de culori calde, ne incanta privirile si ne ingheata simturile. E din ce in ce mai frig...
De ce oare se spune ca iarna este anotimpul sfarsiturilor ? Cand suntem atat de ocupati sa admiram zapada, frumusetea naturii moarte care, sub stratul alb, pare vie din nou, incat nu observam cat de tristi ar trebui sa fim ? Toamna, in schimb, inseamna moartea naturii.

Pentru mine, inceputul toamnei inseamna sfarsitul verii, iar toate intamplarile de vara aceasta devin amintiri, din ce in ce mai indepartate si fade, pana cand ajungem sa realizam ca ne-am despartit de ele. Si ne intristam.
Pentru mine, vara aceasta a insemnat memorii pretioase si minunate, de care m-am atasat. Vara aceasta, am fost mai fericita ca niciodata, m-am distrat cum numai eu stiu, am cunoscut persoane noi si persoane vechi le-am reintalnit doar pentru a descoperi ca niciodata nu cunosti pe cineva destul de mult.
Intr-adevar, peste ani, probabil, imi voi aminti vara aceasta ca una dintre cele mai scumpe si dragi memorii, pentru ca am ras, m-am distrat, am fost trista, am plans, am facut tot ceea ce nu putusem sa fac inainte si... am intrat la liceu.

Toamna a venit deja, dar eu nu vreau sa ma intristez acum. Zambesc doar prin amintiri, pentru ca fara amintiri, un om este gol, nul, vid. Traim in prezent, visam la viitor, dar intotdeauna suntem ceea ce suntem datorita trecutului.
Vara aceasta, am descoperit o parte din mine pe care inainte nu o cunosteam, am crescut sau nu, dar vad lucrurile altfel. Acum imi dau seama ca niciodata nu trebuie sa spui niciodata, pentru ca totdeauna te inseli atunci cand esti prea sigur pe tine.
Eu am spus "niciodata" si m-am inselat.
Dar ma bucur, pentru ca altfel, azi nu aveam ce am acum."

Odata cu...

"E toamna si e seara.
Poate ca doar frunzele cafenii, poate doar ele zboara si fosnesc in aer. Vantul suiera. Poate doar el tulbura linistea serii. Oamenii... Oamenii au disparut. Niciun pas, nicio silueta intunecata in lumina artificiala a becurilor, totul e liniste. Pentru prima data, natura se odihneste.
Odata cu sfarsitul verii, toamna ne invaluie in mireasma ei dulce si amara de bucurie. Suntem fericiti cu totii, dar e acea fericire ce lasa un gust amar in urma, care ne face sa regretam.

Ne imbracam in parfumul serii si privim intunericul care ne pare atat de apropiat, dar, totusi, isi are salasul in cerul atat de indepartat. Greierii canta. Greierii ? Sa se bucure de ce mai au. Cand frigul vine, nimic nu poate sa ii stea in cale. Nici macar vara...
Odata cu sfarsitul lui august, toamna ne loveste cu toata tristetea ei. Suntem melancolici, dar acea melancolie dulce care ne aminteste de trecut si ne face sa zambim si sa suferim in acelasi timp.

Vantul suiera printre crengile incarcate cu frunze aurii, ca mierea. Pentru cat timp vor mai ramane ele acolo ? Nu mult, asta e sigur. In fata puterii toamnei, chiar si copacii se scutura si se dau din cale, lasand frunzele in urma.
Odata cu venirea toamnei, vara ne priveste cu melancolie si isi ia ramas-bun, sperand la un an urmator cat mai calduros si plin de buna dispozitie. Si noi, zambindu-i de asemenea, luam mana cea rece si ruginie a toamnei si ne indepartam, uitand sa facem cu mana.

A mai trecut un an. Trist sau nu, acesta este adevarul. Nu stiu de ce, dar toamna este trista si ea. Nu pentru ca i s-ar fi intamplat ceva care sa-i aduca pagube sau nenorociri, ci pentru ca asa e ea mereu, lipsita de fericirea calda a verii.
Odata cu inceputul lui septembrie, chiar si noi, cei mai mici si neinsemnati, ne dam seama ca sfarsitul e aproape. iar acum, in prag de toamna, privim inapoi si zambim - toate au fost amintiri frumoase. Natura, care moare treptat, a fost pentru noi casa si locul de joaca cel mai scump si drag dintre toate. Iar acum, cand trebuie sa ne luam ramas-bun, ne este permis sa plangem - va mai dura pana sa ne putem intoarce acasa."

Ale cui lacrimi

"Un fluture negru ca smoala se ridica de pe suprafata lucie, subtire a ferestrei, zburand prin intuneric. In urma lui, lasa cateva picaturi de ploaie, ce se scurg si cad, disparand in noapte. Lacrimile lui ? Sau poate lacrimile cerului.
Cineva plange. Nu stiu sigur cine.
Ma plivesc in oglinda si imaginea mea rasfranta de sticla mata si stralucitoare pare diferita de ceea ce simt eu pe dinauntru. Unde sunt bucatile rupte din mine care cad ? Unde sunt ochii mei negri si goi, privind undeva departe, unde numai visele si gandurile mele pot ajunge ? Imaginea mea avea ochii rosii, obrajii imbujorati, iar gura micuta infatisa un zambet trist, fals, cuprins de gelozie si furie. Si totusi, oglinda nu arata un chip urat.
Ciudat. Pentru ca eu ma simteam urata pe dinauntru. Simteam cum un monstru statea sa rabufneasca si ar fi sfasiat pe oricine i-ar fi aparut in cale, doar pentru ca ura si suferinta si furia sa iasa la suprafata, apoi sa dispara.

Dar de ce simteam aceasta ura si furie ? Demult, obisnuia sa fie dragoste. Poate cerul a plans peste mine si a sters toate acele momente de euforie, fericire, toate zambetele, privirile ascunse, tot ceea ce odata ma faceau sa fiu eu.
Fluturele nu s-a mai intors. Oare de ce ? Nu a venit inapoi sa isi ia lacrimile.
Erau ale lui lacrimile ? Sau poate ale cerului. Poate ale mele... Ale cui lacrimi sa fie ?"

Forget him

Forget his name,

Forget his face,

Forget his kiss,

His warm embrace,

Forget the love that you once knew,

Remember he has someone new,

Forget him when they played your song,

Remember when you cried all night long,

Forget how close you once were,

Remember he has chosen her,

Forget how you memorized his walk,

Forget the way he used to talk,

Forget the things he used to say,

Remember he has gone away,

Forget his laugh,

Forget his grin,

Forget the dimples on his chin,

Forget the way he held you tight,

Remember he's with her tonight,

Forget the time that went so fast,

Forget the love that moved, it's past,

Forget he said he'd leave you never,

Remember he is gone forever.

Parti frumoase si parti urate - sunt peste tot

"E ciudat cum se intampla lucrurile. Oamenii au impresia mereu si mereu ca viata e eterna si amana momentele importante, spunand ca mai au timp. Dar daca nu ?
Alegerile le intalnim peste tot. Atunci cand avem de ales intre doua obiecte, doua apartamente, doua animale de casa, poate doua rochii, totdeauna este usor. Poti sa te duci acasa si sa te gandesti o zi, poate inca una. Ele vor ramane acolo. Cu oamenii e mai greu.
Ce se intampla cand ai de ales intre doua persoane ? Alegerea pare la fel de dificila, care e diferenta ? Sunt tot doua lucruri, tot aceleasi momente de gandire, nehotararea, decizia, eventualul regret ? Totul pare la fel. Problema cu oamenii este ca ei nu stau pe loc, niciodata nu raman incremeniti in Timp, ei continua sa se miste. E ca si cum ai sta pe un peron si ar trebui sa alegi intre doua trenuri. Poti sa te urci intr-unul din ele, dar daca nu decizi la timp, pleaca amandoua fara tine.

La fel este si cu Timpul. Timpul nu trebuie irosit, trebuie sa profiti de el. Intr-adevar, exista si momente prielnice, dar pe langa momente, mai exista si ocazii. Nu da cu piciorul la una gandindu-te ca o sa fie o alta. Nu o sa fie la fel ca aceasta, la fel cum o sa vina alt tren, dar poate sa nu fie cel care iti trebuie.
Asa ca fa tot ce nu ai putut sa faci pana acum ! Daca ai de spus ceva unei persoane, ia telefonul si suna. Daca vrei sa vezi pe cineva, ia un taxi - costa, dar merita in cele din urma. Daca ti-ai dat seama ca ai facut o greseala, cere-ti scuze. Daca este ceva ce iti doresti sa faci si nu ai curajul, du-te la oglinda, priveste-te si spune-ti ca nimic nu poate fi mai ingrozitor decat sa nu mai ai sansa sa faci ceea ce iti doreai. Caci maine s-ar putea sa te loveasca o masina sau sa te trasneasca fulgerul sau sa faci stop cardiac sau sa cazi in Dunare sau sa mori... Si iti va parea rau.
Nu ezita ! Partea frumoasa a vietii consta in sanse ! Profita de sansele care iti sunt date, indiferent daca te temi sau nu, fa ce trebuie sa faci ! Ocaziile sunt importante, dar pot sa fie si unice.
Iar atunci cand pierzi trenul pentru ca ti-a fost prea greu sa faci ce trebuia, se poate ca altul sa nu mai vina - asta este partea cea urata a vietii."

Ca un fluture

"Am avut un vis odata. A fost adevarat, atat de apropiat de realitate. Inca nu stiu, dar am vazut o lumina alba si puternica, asemanatoare cu un soare mare, rotund si stralucitor. Pentru o clipa, am crezut ca razele lui puternica mi-au inclestat corpul si m-au legat de o lespede de marmura, caci o simteam rece la spate. Nu stiu cat am zacut acolo, icnepusem sa nu imi mai simt trupul, dar in scurt timp soarele alb s-a transformat intr-o minge mare de foc. Incepusem sa ma incalzesc, caldura ma cuprindea usor, iar lespedea a disparut.
M-am ridicat incet in piciodare si am privit in jur. Holdele aurii si intinse ale lanului de grau cuprindeau intregul privirilor mele. Oriunde m-as fi uitat, linia stralucitoare a orizontului marginea cerul albastru ca un lac adanc si singur. Un ciripit de pasare a inceput sa rasune, dar nu se risipea in departare, ci se intorcea, de aprca ar fi cantat intr-o camera goala. Am incercat sa gasesc in orice parte un capat, am fugit, gafaind. Era cald, iar eu eram obosita, dar si speriata. Aerul parea din ce in ce mai greu de repirat, parca as fi fost intr-un borcan de sticla transparenta care ma tinea captiva ca pe un fluture.
Ma zbateam, incercand sa gasesc o cale de iesire. M-am oprit brusc, iar inima a icneput sa imi bata foarte repede si tare. Un tipat ascutit a spart linistea. In fata mea a aparut o creatura mica si verde, hidoasa, asemanatoare cu o pasare, dar cu un singur ochi, fara cioc, iar printre dintii ascutiti se zarea o limba albastra.
- Ia-ma acasa ! striga ea, iar vocea semana cu cea a pasarii care cantase mai devreme.
Am tipat din nou, pe masura ce creatura se apropia de mine, apoi am incercat sa fug, dar pamantul s-a crestat sub picioarele mele si am cazut intr-o prapastie ce imi parea fara fund. M-am trezit intr-un tipat, dar nu al meu, ci al femeii din filmul horror de la televizor."

In cele din urma

"Adevarul.
Astazi, simt ca trebuie sa il spun. Pana acum, in toate posturile mele, am aratat cititorilor, care nu stiu daca exista sau nu, cate o particica din ceea ce simteam eu si incercam sa ii fac sa simta si ei acelasi lucru. Nu am cautat mila sau compasiune, pur si simplu intelegere. M-am simtit bine scriind.
Adevarul este ca niciodata nu am spus ceea ce, in realitate, ma macina. Am ocolit subiectul mereu si, desi fiecare post trateaza altceva, acum vreau sa ma destainui legat de ultima mea descoperire.

Adevarul ?
Imi palce un baiat. Ne cunoastem de ceva vreme, dar nu am interactionat prea mult. Recent, am ajuns sa ne intelegem mai bine si sa vorbim mai des. Ma simt(eam) foarte bine in prezenta lui si de fiecare data cand se adresa mie imi simteam obrajii cum ard si fluturasii cum zboara in stomac.
Nu am stiut ce simte pentru mine, desi toti spuneau ca este la fel ca ceea ce simt eu. Nu am stiut nici daca sa dau crezare spuselor celor din jurul meu. Dar am continuat sa sper, iar aceasta a fost greseala mea cea mai mare.
Speranta ? Cred ca am mai abordat o data acest subiect. Din pacate, in acest caz, sunt persoana care ajunge in varful zidului, dar se prabuseste. Nu reusesc sa emrg mai departe, orice ar fi.

Am facut tot ce am putut ca lucrurile sa fie bine.
Adevarul ?
Imi era frica sa nu apara alta fata si sa mi-l fure, desi stiam ca nu este al meu. Simteam ca vreau sa fie. Cred ca am fost prea insistenta, poate impresiile pe care le aveam despre el erau gresite, poate ca el ma placea ca prietena doar si nu mai mult. Nu stiu. Cert este ca a disparut.
Nu stiu unde, nu stiu ce s-a intamplat.
Sufar ?
Da, desi stiu ca nu ar trebui. Si nu vreau sa sufar.
Nu am plans. Mi-am promis mai demult ca nu voi plange niciodata pentru un baiat. Si nici nu am facut-o, nu se va intampla asa ceva vreodata. Nu constient. Dar am suferit, am fost deprimata, suparata, am ras, desi vroiam sa tip. Cel mai mult m-a deranjat faptul ca nu stiam ce se intampla, de ce a disparut. Inca nu stiu.

De un lucru sunt sigura acum. Nu mai are rost, am obosit.
Am sperat, desi nu trebuia.
Am incercat, desi ar fi trebuit sa imi dau seama ca nu are rost.
M-am consumat si totul a devenit mai rau.
Am ascultat spusele celorlalti si nimic nu s-a transformat in basm.
In cele din urma, trebuia de la inceput sa nu ma implic. Dar am facut-o si aceasta a fost greseala mea cea mai mare. Acum ma caiesc si suport consecintele, dar cel putin stiu ca ceea ce am facut a fost din proprie initiativa si nu m-am lasat influentata de nimic altceva decat inima mea.

Adevarul ?
Renunt la el. Nu mai vreau, nu mai pot, nu mai suport.
Nu mai stiu ce sa fac.
In cele din urma, oricat de bine m-am simtit alaturi de el, nimic nu mai conteaza daca acum ma simt rau."

Happy B-Day

Astazi a fost o zi ciudata. Ca si ieri. Ca si alalteieri. Ziua de dinainte de alalteieri a fost uimitoare, am aflat lucruri noi, m-am bucurat atat de mult incat am inceput sa sar prin casa de una singura in mijlocul noptii si am fost atat de speriata de respingere, incat m-am ghemuit pe canapea si mi-am ascuns privirile de restul lumii.
Aceasta saptamana a fost ciudata. A inceput tocmai perfect, cu o zi putin ploioasa, dar plina de buna dispozitie, a continuat cu o petrecere nebuna cu doar doua persoane si multe, multe rasete, iesiri in oras si prostii inocente si nostalgice ale copilariei demult trecute. Dar acestea au fost luni si marti.
Miercuri, a fost o zi normala.
Joi, a fost o zi superba. Trebuia doar sa se intample lucrurile potrivite si sa imi pertec timpul alaturi de persoanele potrivite si nimic nu putea sa fie mai bine. Petrecerea de marti a continuat joi seara. Azi este vineri. O zi normala. Destul de banala pot sa spun, ma simt destul de singura. Totul este destul si nimic nu este de ajuns.

Saptamana mea a fost ciudata, dar a fost a mea. Ziua de joi nu mi-a apartinut, a fost o zi cu totul speciala, in care nu am reusit sa sarbatoresc decat zambind si gandindu-ma in alta parte, in timp ce nebunii mei mimau fericirea si radeau.
Joi a fost Ziua Vrajitoarelor. Dar nu a fost doar atat. A fost o zi speciala. A fost Joi. A fost Vara.

La Multi Ani !

Iubind ploaia

"Cerul se despica in doua cu o lumina puternica, apoi, ca lovit de artificii, rasuna in departari a tunete. Afara se intuneca brusc si ploaia incepu sa cada, cu stropi marunti si calzi, prelingandu-se din norii cenusii.
Toata viata mea, ploaia m-a urmarit. Sentimentele mele cele mai puternice ma leaga de ea, strigarile mele interioare aduc a tunete, iar insasi persoana mea este un fulger. Raza de lumina (Senkō, 閃光). Acum, cei ce iubesc stiu ca atunci cand esti indragostit, nu mai conteaza cine esti tu sau ce vrei, ci tot universul se roteste in jurul persoanei dragi.

Atunci cand privesc in picaturile de ploaie, nu imi mai vad sentimentele, nu mai sufar, nu imi mai amintesc. Te vad pe tine zambindu-mi si cerandu-mi sa raman cu tine pana ce ploaia s-o opri si s-o crapa de ziua, pentru ca luna sa ne fie sfestnic si impreuna sa iubim cu tandrete, cu disperare noaptea. Iar eu, copila nevinovata si indragostita, as accepta de indata, iar intunericul ar fi speranta, ploaia ar fi inima mea ce bate, tanjind dupa iubirea ta.
Privesc in proaie si te vad pe tine promitandu-mi zile insorite, nopti ploioase, in care doar noi doi sa existam, intr-o camera slab luminata de focul unei lumanari. Iar eu, naiva si tanara, m-as lasa tie, pentru a ma distruge si a ma aduce din nou la viata.

Ploaia imi da iluzii, imi arata vise si imi transforma cele mai mari dorinte in realitate. Dar tu cel din vise si cel adevarat nu sunteti aceeasi persoana, iar eu tot singura sunt, ascultand tunetul, privind fulgerul si iubind ploaia."

Life that's called "Life"

" If death meant just leaving the stage long enough to change costume and come back as a new character...Would you slow down? Or speed up?"

"Your birth is a mistake you'll spend your whole life trying to correct."

"The one you love and the one who loves you are never, ever the same person."

" The unreal is more powerful than the real, because nothing is as perfect as you can imagine it. Because its only intangible ideas, concepts, beliefs, fantasies that last. Stone crumbles. Wood rots. People, well, they die. But things as fragile as a thought, a dream, a legend, they can go on and on."

"Our Generation has had no Great war, no Great Depression. Our war is spiritual. Our depression is our lives."

"What I want is to be needed. What I need is to be indispensable to somebody. Who I need is someone that will eat up all my free time, my ego, my attention. Somebody addicted to me. A mutual addiction."

Chuck Palahniuk

Eu sunt eu si daca ai o problema cu asta, suna-mi avocatul

Astazi, stand cu pixul cel verde si lunguiet in mana si jucandu-ma cu el ca si cu o papusa din copilarie, am constatat un lucru. Acea carte pe care o citesc de zile intregi, acel roman care imi aduce cosmaruri prin simplul gand ca trebuie sa il citesc, mi-a trezit ganduri noi, pierdute demult, pe care incercasem sa le ingrop, desi stiu ca ar fi trebuit incinerate.
Revin la realitate, dar de data aceasta, doar prin simplul fapt de a fi eu. Aceasta, dupa cum cred ca isi da seama oricine, nu este o creatie de-a mea, intre ghilimele, in care iau unul dintre sentimentele mele fade si multiple si il transform intr-o opera. Spun "opera" pentru ca, pentru mine, o opera este produsul creatiei, muncii si viziunii artistului, indiferent daca este reusita sau nu.

Am realizat astazi ca lucrurile care ne inconjoara sunt doar o minciuna. Eu, care urasc falsitatile si nu suport ca persoanele din jurul meu sa fie altceva decat ce le cere sufletul sa fie, am realizat ca insasi eu sunt o minciuna.
Ma uit in oglinda si vad o piele alba, un chip rotund, incadrat de parul saten, putin ondulat. Am ochii caprui cu nuante aurii, un aparat dentar care imi afecteaza zambetul larg, dar care nu ma impiedica sa zambesc. Si, totusi, cine imi poate garanta ca ceea ce vad eu in oglinda in fiecare zi este adevarat ? Poate ca ochii mei se inseala, poate sa pielea mea, cu care imi ating parul, nu da doar impresia ca am parul putin ondulat cand el este, in realitate, cret ?
Gandul ca ceea ce cred eu ca sunt ar putea fi o minciuna ma ingrozeste. Nu vreau sa recunosc, dar chiar si cei mai mari filosofi au recunoscut posibilitatea ca ceea ce se intampla in jurul nostru in fiecare moment poate fi,intr-adevar, produsul imaginatiei noastre, a tuturor. Iar acum vine intrebarea : "Atunci de ce vedem cu totii lucrurile la fel ?" Nu le vedem, De exemplu, acuzam daltonistii ca vad culorile diferit. Dar cine spune ca ceea ce vad ei nu este real. Pentru ei, nu este minciuna faptul ca rosul nostru este verdele lor, iar verdele nostru este rosul lor.
Atunci, cum ramane cu realitatea noastra ? Greu de spus. Punand in fata un om aparent sanatos si un daltonist, fiecare o sa spuna culorile de la semafor in moduri diferite. Chiar si asa, cum poti sa spui care dintre ei are dreptate ? Daca ai fi un om presupus normal, ai fi de acord ca semaforul are culorile "rosu, galben si verde". Insa daca ai fi daltonist, ai raspunde : "verde, galben si rosu".

Deci, realitatea este alternativa si contradictorie cu insasi existenta omului. Se poate ca pixul din mana mea, cel verde si lunguiet, sa fie de fapt kaki si cilindric, dar ochii mei imi arata culori si forme diferite, iar mainile mele, pielea mea sa perceapa acest obiect altfel decat cum este el.
Privindu-ma in oglinda, pot sa spun ca nu sunt sigura daca persoana care se uita inapoi este cu adevarat cine sunt eu. Totusi, stiu ca gandurile, sentimentele, atitudinile, relatiile cu persoanele din jurul meu sunt adevarate. Iar aceasta, ei bine, este singura realitate pe care o cunosc.
Eu sunt eu si situ ce stiu si nimeni nu poate sa conteste acest lucru.

Cu totii tindem spre inalt

"Acesta este lucrul pe care noi il numim realitate ? Acel sentiment crud si neiertator care distruge orice intalneste in calea lui, vise, dorinte, sperante ? Telurile noastre, adunate impreuna, creeaza iluzii, care ne fac sa credem ca aceasta lume este mai buna si mai adevarata, iar tot ce ne propunem poate sa se indeplineasca. Ca oameni, uram sa fim mintiti de ceilalti, dar ne mintim singuri fara nerusinare, mai tarziu plangem, apoi ne trezim si realizam ce se intampla cu noi - ne lovim de acel zid de nestrapuns al realitatii.
Transparent, dar atat de palpabil, fiecare om ajunge la un moment dat in fata acestui zid. Unii renunta, altii incep sa il inconjoare, cautand o portita de scapare, care sa ii treaca pe partea celalta, dar cu totii constata ca nu se poate. Desigur, mai exista si acele exceptii care, urcandu-se pe spatele prietenilor, rudelor, persoanelor cunoscute sau necunoscute, reusesc sa ajunga in varf si privesc mandrii lumea inconjuratoare, crezand ca au biruit zidul. Dar cand sa coboare, cad in gol si se ranesc, caci nici dincolo de zid nu sunt iluzii - doar lucruri la fel de palpabile si dure.

Deci, cel mai bun lucru pe care il putem face este sa acceptam realitatea de la inceput, asa cum este ea, si sa incercam sa uitam de vise si de dorinte, sa acceptam ca acestea nu vor deveni niciodata reale.
Totusi, prin natura noastra, oamenii sunt nonconformisti si tind ca faca orice altceva decat ceea ce este normal. Tocmai din acest motiv, visele, sperantele, iluziile nu contenesc a se naste, iar noi, oricat de mult ne-am rani, continuam sa ne agatam de aceste lucruri, sperand ca, itnr-un sfarsit, ele vor zbura si ne vor trece de cealalta parte a zidului.
Si poate ca unii chiar vor reusi."

Un copil numit "Disperare"

"Am crezut ca traiesc intr-un basm. Am cazut in abisul sperantei si mi-am permis sa visez, sa ma gandesc la viitor. Am dat voie optimismului sa puna stapanire pe mine, chiar daca doar pentru o clipa, dar apoi am regretat.
Am cazut in abisul sperantei. Odata ce ajungi acolo, nu mai este cale de intoarcere. Poti doar sa ratacesti neincetat, cautand o cale sa ajungi acasa, fara sa stii ca, pentru tine, nu mai exista asa ceva.

Vazand Epimetheus ca ies atatea rele din cutia, a si trantit la loc capacul. Dar prea tarziu se desteptase. Napastele se inaltasera, si lumea le purta in carca. Mai ramasese in cutie numai o aratare mica, firava si cu aripi slabe. Ea n-apucase sa mai zboare si purta numele : Speranta.

Este omeneste sa gresesti. Iar eu, ca si om ce a trait pe acest pamant si a cunoscut cele drepte si cele nedrepte, am gresit. Doar pentru o clipa, mi-am lasat sufletu sa cugete, iar speranta m-a incoltit si mi-a cuprins talia, m-a apucat de glezna si a inceput sa ma traga in jos, spre abisurile cele mai intunecate. Acolo unde ne nastem toti, ne intoarcem in cele din urma.
Speranta mea a dat nastere, in cele din urma, la un alt sentiment. Caci, implicandu-se in viata mea si dragostea, cele doua s-au contopit si, ajungand aproape de cercurile infernului, si-au lasat pruncul in grija mea, pierduta in necunoscut.
Iar acest prunc a fost...disperarea..."

Nu stiu nimic

"Cerul e gri si intunecat, parca senin, dar acoperit de nori. Ferestrele mele, umbrite de draperii rosii, nu-mi permit sa ma uit afara. Cerul e cenusiu, e doar o presupunere. Poate ca ploua. Dar daca stau atent si ascult, nu aud decat respiratia mea accentuata. Plang ? Nu cred, nu stiu, nu imi dau seama.
Peretii camerei mele sunt albi. Sau poate negri, sau poate gri, la fel ca cerul. E intuneric, ar putea sa fie si roz. Sau e doar de la draperii ? Nu stiu, nu stiu nimic. As vrea sa stiu. Nu imi place sa ma simt nestiutoare, vreau sa cunosc totul, cat e lumea de larga, eu sa vad, sa aud si sa simt tot ce simt oamenii.

Dar eu nu stiu nimic. Nu vad decat peretii albi, sau poate negri, sau poate transparenti ai camerei mele. Nu aud decat repiratia mea accentuata, din care nu imi dau seama daca plang sau nu. Nu imi simt decat buzele si ochii uscati, privind tavanul gol si mat al camerei.
Sunt inchisa intr-un cub de sticla nevazuta.

I need a hero to break the walls around me. But I won't open myself to just anyone. So here comes the question, seeker...
Do you even like me ?"

Cand viata iti da lamai, faci limonada

"Dupa o absenta indelungata din fata foii de hartie pe care obisnuiesc sa o tin pe birou, dupa ce creionul mecanic din plastic nu mai fusese folosit de cam multa vreme, dupa ce geamul din camera mea a fost lasat deschis, iar caietele mele s-au udat, eu m-am intors pentru a continua ceea ce am inceput cu o saptamana in urma - o noua creatie lipsita de sens si de originalitate, care se remarca doar prin ironia si multimea de figuri de stil si pe care lumea o citeste doar pentruca imi fac o favoare.
Asa. Viata este obositoare. Imi da foi de haritie, creioane, imi da ploaia care sa ma inspire si vara pe care sa o iubesc, imi da prieteni care ma sustin si persoane care sa ma faca sa zambesc si sa rad, dar viata uita, in cele din urma, sa opreasca ploaia (iar creatiile mele se uda), sa dea replay la vara (ca sa am mai mult timp liber si sa iubesc nestingherita, asa cum numai vara noi, fetele, putem). Viata uita sa le mai spuna prietenilor ca este bine sa ne mai si critice (asa ne perfectionam), sa aduca aceste persoane in viata noastra pentru a ne bucura mai mult decat zambetele si rasetele pot (exista oameni speciali ce ne pot lumina ziua).

In concluzie, viata ne pune pe tava foarte multe lucruri. Ne face fericiti, tristi, ne face materialisti dupa sentimente, aducandu-ne din belsug fel si fel de intamplari si iubiri nestingherite, prietenii indelungate, pasiuni arzatoare, sfarsituri timpurii. Dintre toate acestea, noi nu putem sa alegem, putem doar sa le primim si sa dam si noi alte lucruri in schimb.
Totusi, exista ceva ce primesti si sunt absolut sigura ca nimeni nu va refuza sa faca limonada, atunci cand viata iti da lamai.

Noapte de mai

"Pe aripi de vise purtata ma las,
In mijlocul noptii tacerea-i deplina,
O mierla imi canta de langa pervaz
Si totul e vis si furtuna.

O mare de lacrimi si plans si suspin,
Un rau de siroaie si note ea canta,
O mierla ce plange, si notele vin
Ca intr-o furtuna-neinfranta.

Un codru suspina si-n ropot de cai
Se-apleaca si-atinge pamantul
Caci ploaia il uda si-n luna mai
O mierla imi canta cu vantul.

Se strange furtuna si codrul se-ndreapta
Si mierla iar tace si zboara
Caci astfel se-ncheie o noapte desarta,
E mai si ziua e iara."

Inima de purpura

"Un purpuriu intens si sangeriu se rpelinge pe chipu-mi indurerat. Privesc oglinda cu sticla ca de gheata si trupurile efemere de ingeri ma inconjoara. Cu aripile lor albe ca de nori isi scutura cununa de stele si ma invaluie intr-o mare de boiangic.
Ochii-mi de un violet ca cerul scurg lacrimi sub urme de pasi de demon. O imbratisare ce-mi arde pielea, stransa si fierbinte, ca suflul unei veri demult pierdute, ma simt inconjurata si restransa doar de libertatea unei etere oglinzi ce ma priveste.
Zbor pe aripile unui pegasus, pe spatele unui inorog incoronat cu un corn mov. Si tin in mana o cheie purpurie acoperita cu sange. Si zbor.
Dar nimic nu este mai violet decat inima mea cea impietrita - infasurata intr-o esarfa de toamna, sta ascunsa ca o piesa de puzzle - niciodata gasita."

Devenim din ce in ce mai neumani

"Clipesc des si fara intreruperi. Deschid ochii incet, privesc in jur. Intuneric. Ii inchid si nou. Intuneric. De ce totul trebuie sa fie intuencat ? Pentru ca asa este si drumul pe care noi il urmam - niciodata nu stiu ce urmeaza, ca intr-un tunel fara lumini.
Toti spun ca trebuie sa gasesti capatul tunelului si sa iesi din el. Ce vrea sa insemne asta ? Sa inveti sa ghicesti viitorul ? Nu, inseamna sa mori. Atunci, de ce iti spun toti sa piei din aceasta lume ?
Oamenii sunt greu de inteles, vad si eu, intr-un sfarsit. Iar fiecare lucru pe care il fac poate fi inetrpretat. Unii fac asta, altii nu. Depinde de persoana daca ceea ce faci este gresit sau nu.
Viata nu are logica, nici nu ar trebui sa aiba. Daca totul ar respecta un program strict, atunci nu am mai fi oameni - am fi roboti. Dar...ah ! Aceasta este problema cea mai mare cu noi. Devenim pe zi ce trece din ce in ce mai neumani. Si disparem, fara macar sa apucam sa realizam acest lucru.

Pe strada e intuneric. Un tanar, in jur de nouasprezece ani, cu carnetul proaspat luat, se decide sa fure din garaj masina cea tare a lu' tata si sa dea o tura, pentru ca asa arata el cine este. Prinde viteza prea mare. Nu vede semaforul din cauza ca a baut si el un paharel sau doua cu prietenii inainte. Cum, e major ? Are voie sa bea. Deci, nu vede semaforul si nu observa ca din dreapta vine o alta masina, probabil un cuplu cu cei doi copii mici ai lor, intorcandu-se dintr-o excursie. Doar o presupunere. Iar tanarul cu carnetul proaspat luat, cu cateva pahare baute, care nu vede semaforul, face accident.
In accident mor cinci persoane, inca trei sau patru aditionale, depinzand daca tanarul avea pasageri sau nu in masina. De obicei, iubita si prietenul cel mai bun, cu iubita.

Si asa se etrmina totul. Halal luminita de la capatul tunelului ? Poate farurile masinii din fata. Apoi geamul se sparge, si totul se termina.
Sfarsit."

Cel dintai zbor

"M-am trezit azi de dimineata cu o dorinta imensa sa zbor. Nu am crezut vreodata ca un lucru banal poate sa ma intereseze atat de mult. Dar am avut un vis in care eram o pasare. Exploram albastrul cerului inalt si ma bucuram de viata fara a avea vreo grija. Imensitatea boltii, ca o oglinda cosmica in care mi se reflectau ochii intunecati, ca noaptea vasta si dominata de negru...
Iar eu imi ridicam privirea catre cerul la care nu puteam ajunge, dincolo de orice vis si orice dorinta. Vroiam sa ma ridic spre inaltul unde straluceau sute de stele, unde singurul lucru care conteaza este sa zbori.
Dar eu nu m-am inaltat, nici nu am cazut, am continuat sa zbor drept in fata, cu capul inainte.
Am visat ca zburam..."

Pot sa plang si sa rad simultan ?

Astazi a fost o zi noua.
Am pasit pe asfaltul tare si infierbantat de razele diminetii si m-am indreptat catre teatrul unde tocmai se incheiase festivitatea de sfarsit de an a clasei a douasprezecea. Promotia 2010, huh ? Si noi suntem promotia 2010, doar ca cea care termina gimnaziul. I-am vazut pe toti imbracati in robe rosii, facand fotografii, cu diplomele in mana. Pareau fericiti, dar tristi.
Daca stau bine si ma gandesc, pentru ei este sfarsitul. Scoala s-a terminat si au toata viata inainte sa faca ce vor ei. Si noi suntem la sfarsit. Spunem adia gimnaziului si colegilor pe care i-am urat sau i-am iubit in acesti patru ani de scoala. Diferenta dintre noi este ca noi mai avem de mers pana sa ajungem la capatul tunelului. Iar pana acest lucru se va intampla, va mai dura.

I-am privit entuziasmata si plina de admiratie. Ei sunt mai mari, mai ezperimentati, au mai trecut prin ce trecem noi acum. Si, totusi, incercam sa imi opresc lacrimile sa nu imi curga. Acea priveliste m-a intristat.
Am reusit sa le orpesc, dar mai am o saptamana. O saptamana si vine petrecerea, cea care marcheaza adevaratul sfarsit. Atunci, nu voi mai incerca sa ma abtin sa plang, nu va mai fi nevoie.

Dupa un sfarsit mereu urmeaza un nou inceput. Vreau sa cred asta.
Salutari promotiei 2010 ! Si noi facem parte dintre ei...

My Personal Puppy Eyes

A venit si acest timp si stiu ca dupa asta nu o sa mai traiesc.

Ami

O sa imi fie greu sa vorbesc despre tine fara sa folosesc stilul meu caracteristic si sarcasmul, dar o sa las latura mea melancolica sa puna stapanire.
Imi amintesc si acum prima zi in care ne-am cunoscut. A fost demult, nu-i asa ? Parca a rtecut o vesnicie. Erai politicoasa si draguta si atunci cand ma uitam la tine imi spuenam ca semeni foarte mult cu Lumiere - aveai acel aer de domnisoara de societate, pe care il mai ai si acum, dar nu atat de puternic. Imi place sa cred ca te-ai destins in prezenta mea si poti sa zambesti mai mult si sa spui tampenii - eu voi rade si voi fi fericita.
Stii, dintre toate prietenele mele, tu esti cea care ma face sa ma gandesc la o ora mai mare. Pentru ca esti responsabila si mereu ma certi atunci cand gresesc sau atunci cand ma comport copilaros. Tocmai de asta o fac - pentru ca imi place *puppy eyes*
(Scena : eu iar fac o prostie, tu ma certi, eu fac acei ochi de catelus si sar la tine in brate, ma mangai pe cap si spui "Yoshi, yoshi" si am trait fericite pana la adanci batraneti.)

Nee, vreau sa cred ca atunci cand acest an se va termina, noi o sa continuam sa fim prietene. Si ma voi intalni cu tine, cu Reira, cu Deea si vom rade din nou si ne vom aminti de toate peripetiile noastre - mai destepte sau mai putin destepte. "Si Iuli vorbea singura pe banca.." "Si Deea a spus aia..." O sa fie amuzant.
Nee, o sa facem asta, nu ? Nu vreau sa las liceul sa ne desparta. Mi-e frica, trebuie sa recunosc.

Mi-e frica de necunoscut, de ceea ce se afla acolo, nu vreau sa fiu nevoita sa imi fac noi prieteni. Chiar daca nu vreau, acest lucru se va intampla. Dar ceva ce, de asemenea, nu vreau, este ca sa ii pierd pe prietenii vechi. Nu o sa lasam sa se intample asta, nu ? O sa fie un an, la fel ca si acesta, si cel din urma, si cel dintai.
Ami, vrei sa zambesti pentru mine ? Acum, cand nimeni nu te vede, cand colegii fata de care trebuie sa te comporti dragut (si asta doar pentru ca esti buna, nu ca mine) nu sunt aici. Ca sa te vad numai eu, razi, zambeste, asa cum stii tu cu adevarat.
Suki yo !

Suntem oameni

"Frunzele moarte se usuca si cad, imbatranite si obosite de atata viata. Vine vara, nu ? Copacii inverzesc, florile infloresc, dar noi, noi reinviem ?
Ca niste frunze vestejite, purtate de vant, obosim. A trecut toamna de mult, nu ? A trecut si iarna, am ras, am plans, ne-am distrat. Iar acum, cand natura revine la viata, suntem prea obositi sa mai zambim, sa mai traim.
Ca niste frunze galbene in vant, noi obosim. Purtati de valul si energia vietii, e prea mult pentru noi. Incetul cu incetul, ne stimgem, si stim asta. Sfarsitul e aproape, chiar daca suntem abia la inceput. Cu fiecare secunda ce trece, ne apropiem din ce in ce mai mult de final.
Ca o frunza ruginita si batuta de vant, putem sa reinviem ?
Ecoul surd si greu al realitatii rasuna in departari, fad, pierzandu-se printre ani.
Suntem oameni, deci, efemeri."

White + Purple = Art

"Panza larga luceste alb mat in lumina pala a becului. Pensula sta rezemata de paharul plin cu apa, umeda si plina de vopsea. O iau si o clatesc, apoi o asez frumos in trusa. Nu voi avea nevoie de ea.
Iau tuburile de tempera si adaug putina acuarea pe paleta de plastic, apoi rasucesc dopul, sigiland substanta fluida in interiorul flacoanelor albe. Imi sterg degetele lungi si albe de un prosop aspru, violet, apoi il arunc cat-colo, undeva pe canapeaua din spatele meu.
Imi trec degetul aratator prin rosu, iar pe cel mijlociu, prin albastru, apoi intinez si amestec cele doua culori pe bucata de panza alb mat ce luceste in lumina pala a becului. Becul clipeste, mai puternic, mai stins. Cred ca se va arde.
Cu degetele patate de rosu si albastru, intind cele doua culori si, fara pensula, doar cu tempera, pictez o forma nedeslusita, ca un curcubeu din doua culori. Si ploua pe panza alb mat.
Iau ametist si cenusiu si le arunc pe plansa, spoind cu pete purpurii curcubeul meu din doua culori. Mov si violet, frumoasa combinatie, aproape ca seamana.
Ma spal pe mana, intind bratul sa prind prosopul, dar nu e. Oftez, ma ridic si ma indrept catre canapea. Pe drum, ma opresc sa mai sorb din ceasca de cafea de pe masa. S-a racit. Imi sterg cu grija degetele - ajutoarele mele, apoi ma asez in fata plansei. Si, cu o miscare de mana, intinez totul, amestec, distrug, creez.
Creez."

Noi dansam

"Astazi, cerul a fost ca un cenusiu palid, ca un gust amar, sters cu lamai coapte. Nu a plouat, cerul a fost cenusiu, dar senin, iar noi l-am privit curiosi, lasand umbrela sa ne cada din mana stanga si lacrimile sa fie sterse de mana dreapta.
Fericirea, prietenia, iubirea, sunt lucruri abstracte. Dar sunt sigura ca daca ar avea trup, la fel cum au suflet, ar fi picaturi de ploaie. Timpul ar fi cerul cenusiu si palid, batut de vreme, de anotimpuri. Pamantul ar fi viata insasi, pe care pasim zi de zi. Iar noi suntem noi.
Noi dansam in ploaie. Din inaltul timpului picura cu sentimente si trairi abstracte catre viata, trecand prin noi, apoi prelingandu-se spre pamant. Toate trec pe langa noi, la fel ca ploaia, nimic nu este etern.
Iar noi dansam in ploaie."

Dependenta

"Imi place sa te vad venind din departare, iar tu imi zambesti dulce, asa cum numai tu stii. Ochii tai stralucesc in lumina soarelui, zambind, in timp ce pe chipul tau se contureaza un ras melancolic, dar fericit. "Ma asteptai ?" Iar eu dau din cap in semn de aprobare si zambesc, stiind ca nu voi putea fi mai fericita de atat.
Imi place sa iti simt mana pe chipul meu, ca o atingere duioasa si dulce a verii. Degetele tale reci imi mangaie pielea, urmarind conturul obrazului, al barbiei, oprindu-se pe buze. Iar tu rosesti. "Pot sa te sarut ?" Eu zambesc si ma ridic pe varfurile picioarelor, asteptand.
Imi place sa ma imbratisezi, sa te simt cat mai aproape de mine. Eu imi sprijin capul de pieptul tau, tu iti incolacesti bratele in jurul meu si stam asa, in liniste, asteptand inserarea la umbra unui copac batran. Iti simt caldura corpului si iti inspir parfumul dulce de iasomie. "Ti-e frig ?" Eu dau din cap in semn ca nu. Niciodata nu ar putea sa imi fie frig in bratele lui.
Imi place chipul lui, atingerea rece ce trimite fiori de gheata pe chipul meu, parfumul lui imbatator, aproape ca un drog. As vrea sa il vad in fiecare zi, sa imi mangaie obrajii, sa imi sarute buzele, sa ma imbratiseze.
Ah ! Ma omoara... dependenta asta."

O sa te bantui !

Yeah, it's your turn now, my sweet mommy.

Reira

Pot sa spun ca inca de cand ne-am cunoscut, ne-am inteles foarte OK. Eram amandoua fane anime si discutam foarte mult despre asta, si a trecut primul an, al doilea, al treilea, si ajung acum la sfarsit de drum, dupa mult timp in care mi-am spus ca nu voi plange cand voi termina clasa a VIII-a, sa cred ca nu voi putea sa ma abtin.
Stau si imi spun ca voi intra in clasa de dimineata, iar tu nu vei mai fi acolo sa imi faci cu mana si sa imi spui ca sunt nebuna. O sa fie ciudat, o sa ma simt chiar sanatoasa la cap.

Probail ca la inceput nu a fost ceva foarte profund (este o subiectiva, da), dar mi-am dat seama ca, pe parcurs, ai devenit una dintre prietenele de care nu ma pot lipsi sub nicio forma. Am constatat ca de fiecare data cand te incrunti, te uiti la mine si imi spui : "Oana ! Inceteaza !", eu nu vreau decat sa rad si sa ma bucur ca esti acolo sa ma injuri (nu cu voce tare, dar situ ca o faci de fiecare data).
Acum stau si ma gandesc, chiar daca in acest moment ai veni la mine si mi-ai spune ca sunt cea mai proasta persoana de pe pamant si ca ar trebui sa ma arunc pe geam, nu as plange, nu as fi trista, ci as zambi pentru ca as stii ca spui asta ca sa imi faci un bine. Pentru ca si tie iti pasa de mine la fel cum mie imi pasa de tine.

Stiu ca nu are niciun inteles tot ce am scris eu aici, dar imi este foarte greu sa ma exprim in legatura cu prietenia noastra. Este ceva indispensabil, dubios si foarte hilar. Dar, totusi, sunt fericita ca esti acolo si stiu ca atunci cand voi avea nevoie de un umar pe care sa plang sa nu vin la tine, pentru ca nu vei face decat sa ma inveselesti si sa imi stimulezi simtul artistic (evident, glumele noastre sunt arta).
Iar in incheiere, ca sa iti aduc un omagiu, iti spun ca sunt alaturi de tine si nici atunci cand voi muri, nu voi inceta sa te bantui in fiecare noapte.
Suki desu !

Itoshii no Onee-san

Astazi, vreau sa impartasesc ceva cu toti cei care au fost in aceasta situatie, care nu au fost, cei care vor fi si care, chiar daca le este necunoscuta intampalrea, cunosc sentimentul.
Am realizat astazi, dupa ce te-am ascultat povestind, ca lucrul cel mai de pret pentru mine este iubirea, in toate felurile ei. In visul tau, am plans pentru ca tu, prietena mea cea draga, mi-ai luat baiatul pe care il iubeam. Si te-am acuzat de tradare si am tipat la tine si m-am comportat ca o tampita.
Ascultand cum povestesti, mi-am dat seama ca in orice moment al vietii am putea ajunge noi doua in aceasta situatie, iubind acelasi baiat si el, la randul lui (sau nu), iubind pe una dintre noi. Stand si gandindu-ma, am ajuns la concluzia ca nu vreau sa ajung vreodata sa simt ceea ce eu din vis am simtit.
Daca stai bine si te gandesti, ca si vremea, baietii sunt schimbatori. Ba sunt indragostiti de tine, ba uita ca trebuie sa apara la o intalnire, te suna, tii dai flori si isi cer iertare, dar apoi uita de aniversarea voastra si iar de la capat. Cum spuneam, ei sunt trecatori, daca pot folosi acest termen. Ca si intr-unul dintre posturile mele trecute, declar sincer ca nu voi pricepe niciodata ce este in capul lor, dar nici nu vreau sa inteleg pentru ca sunt sigura ca nu as face decat sa ma ranesc.
Pentru o fata, insa, cel mai mare dusman nu este un baiat. Baietii sunt inofensivi si daca esti atenta si nu il lasi sa ajunga prea departe in inima ta, vei putea sa te feresti. Ceea ce este cel mai greu de prevazut este tradarea unei prietene. In general, fetele sunt cele mai periculoase. They pretend to be your best firend and then they stab you in the back.

Insa eu nu ma tem. Am gasit persoanele potrivite alaturi de care pot sa imi petrec viata linistita. Tu esti una dintre ele si cea care mi-a fost alaturi inca de cand m-am nascut. Ne-am certat, am plans una pentru alta, am ras impreuna si ne-am distrat, pot sa spun ca nu regret niciunul dintre momentele petrecute impreuna.
Acum, pot sa spun tare si clar ca nu imi pasa ce baieti vor veni, ce se va intampla, nu voi lasa pe niciunul sa raneasca cat de putin aceasta legatura pe care noi doua o avem. Iti promit, acest element momentan necunoscut (care poate nu va exista niciodata) numit el nu va avea niciun cuvant de spus in ceea ce se numeste our friendship.

Aishiteru, Onee-chan !

Ame wa itsuka yamu no deshou ka

"Am stat sprijinita de pervazul ferestrei de la camera mea si am privit afara timp de jumatate de ora. Picaturile de ploaie, subtiri si gratioase, ca balerinele, dansau si radeau, pareau ca se simt foarte bine. Iar cantecul ploii, parca ma chema sa danez si eu, dar afara era frig si eu nu purtam nimic in afara de ganduri, sentimente, zambete si tristeti.
Pelerina mea de ploaie, prietenia, astepta in spatele usii de la camera mea si mai radea din cand in cand, incercand sa ma binedispuna. Dar eu eram prea ocupata sa privesc picaturile de ploaie cum rad si danseaza, in jocul lor nesfarsit de primavara.
Nu stiu de ce, dar un zamebt palid si rece mi-a aparut pe chip, o nostalgie de mult timp, care statea inchisa inauntru si nu ma lasa sa respir. Era dorinta mea cea mai mare, care s-a transformat, incetul cu incetul, intr-un vis searbad de vara.
Afara ploua, iar eu stau si privesc cerul plumburiu de primavara. Nu e vara inca, nu e cald, rasetele nu au ajuns inca, cu trenul lor de inghetata.
Ma intreb... cand se va opri ploaia ?"

Speranta

"Este intuneric in aceasta noapte. Acum, ca si intotdeauna.
Merg pe strada pe care locuiesti, iar felinarele se sting unul dupa altul in urma mea, sclipind. Pasii mei grei fosnesc pe strada pavata cu granit rosu, acoperita de sangele caramiziu al frunzelor. Vantul adie usor, il simt cum imi mangaie chipul, imi rasfira parul, imi raneste inima.
Merg pe strada pe care locuiesti si ma intreb, merita sa fiu aici ?
Trec pe langa casa ta si mai intorc o data capul, doar odata, sa ii admir zidurile albe, vopsite cu falsa iubire si minciuna. Ai furat vopseaua, nu-i asa ? Ai furat-o, la fel cum mi-ai furat mie inocenta. Si visele, si dorintele, si totul. Si nu ti-au fost de ajuns.
Chipul meu nu se olgindeste in aceasta noapte, e prea intuneric, iar felinarele se sting unul dupa altul in urma mea, fade, disparand in spate. Pentru mine, nu mai exista acea lumina la capat, pentru mine, tunelul este fara sfarsit. Trec pe langa casa ta si intorc, pentru o clipa, capul. O privesc plina de nostalgie, iar un zambet sters imi infloreste pe chip, ca apoi sa se ofileasca.
Mi-ai furat inima si visele, iubirea, dorintele, inocenta, sperantele."

Ma compatimesc

"De ce simt cum bucati din mine se rup treptat si cad pe podea, sfaramandu-se in mii de bucatele ? De ce ma doare sa stiu ca vreau sa plang si ma doare pentru ca nu plang ? Vreau sa prind aceste cioburi de sticla si sa le pastrez la pieptul meu, sa le protejez pentru totdeauna, pentru ca sunt atat de fragile bucati de portelan.
Nu stiu de ce, dar chipul meu reflectat in oglinda este foarte palid si incetosat, iar lacrimi de mare se formeaza in coltul acelor ochi caprui de miere. De ce plang acei ochi, cand eu imi sterg lacrimile cu toate batistele de matase in care imi transform chipul, si apoi le invelesc in borangic si se pun pe raft, sa le pastrez.
Nu stiu de ce simt o nevoie sa fug, sa imi las pantofii undeva la usa acestei lumi si sa alerg prin acea lume nestingherita, iar vantul sa imi ciufuleasca parul si sa imi scuture rochia pe care nu o voi purta niciodata.
In mine incolteste un sentiment profund si vreau sa rad si sa plang in acelasi timp. Este oare aceasta... mila ?"

Libertaaateeeeee !!!

Am mintea goala momentan si incerc sa rad cand, in realitate, nu imi doresc decat sa fug si sa strig, sa tip. Nu vreau sa plang, nu am niciun motiv sa fac asta, dar pur si simplu sunt tulburata. Ceea ce s-a intamplat a fost poate o pura coincidenta, dar eu tin sa cred ca a fost, de fapt, mana destinului.
Nu stiu de ce, dar niciodata nu a tinut vreodata cu mine, din tot ce imi amintesc eu, nu mi-a fost dat noroc, nu prieteni multi, nu calitati deosebite. Din cate stiu eu, sunt o persoana destul de insuportabila, dar persoanele care imi sunt aproape (desi putine) reusesc sa imi faca fata (asta pentru ca sunt numai fete, niciun baiat nu m-ar suporta). Ceea ce mi-a dat mana destinului este inteligenta si aceste persoane minunate. Atat.
Si totusi, azi mi-a aratat ca se poate si mai rau decat credeam eu.
Astazi, am vrut sa fug, si sa strig, sa tip. Dar nu am facut-o, pentru ca nu puteam. Eram in public. Nu am vrut sa plang, dar as face-o acum. Nu pentru ceea ce s-a intamplat, ci pentru ce nu s-a intamplat pana acum. Nu am realizat adevarul.

O sa incetez sa ma mai smiorcai si sa neg ceea ce este adevarat, sa ma entuziasmez degeaba si sa sper ca nu a fost un vis si, in acelasi timp, sa cred ca daca a fost real, cel mai bine ar fi sa fie un cosmar. Vreau sa nu fi visat si sa fi visat in acelasi timp.
O sa renunt la disperarea mea si la dorinta mea obsesiva. Am observat ca mi se intampla de multe ori sa vreau ceva ce nu pot avea si pentru ca nu a fost al meu, sa incerc sa il fac sa ii para rau. Nu o sa mai fac asta.
De azi inainte, sunt libera ! Libera !
Libera !