Un cuvant

Draga straine,

Aceasta scrisoare adresata tie (al carui nume nu il voi rosti) probabil nu va fi citita niciodata de destinatarul ei, dar in aceste momente nici ca mai conteaza. Afla asadar ca tot ce trebuie sa faci este sa ma lasi sa ma descarc si sa spun tot ce se intampla, pentru ca a lupta cu mine insami este destul de obositor, dar acum trebuie sa lupt si cu lumea.

Cel mai probabil nu stii cine sunt si probabil nu vei sti niciodata. Legaturile ciudate pe care le pot cauta, un trecut comun sau orice ma poate conecta la viata ta sunt inutile, la fel ca si incercarea mea de a ma convinge ca destinul a avut un cuvant de spus atunci cand te-am intalnit. Nu este adevarat. Destinul a stat pe tusa si m-a privit amagindu-ma, oftand la tristetea mea sau amuzandu-se de ranile mele inca deschise, in care nu a facut decat sa rasuceasca un cutit.

Nu pot sa iti spun de ce sunt atrasa de tine pentru ca nu am gasit nici eu raspunsul inca. Tot ce pot sa marturisesc este ca atata timp cat eu stiu ca nu este nimic gresit in a te privi ca baiat si nu ca o persoana oarecare, nici nu voi incerca sa gasesc raspunsul.

Dupa lungi clipe in care te-am privit din umbra si am sperat ca printr-o schimbare radicala a sortii vom ajunge sa ne cunoastem candva, am realizat ca singurul lucru pe care il faceam era sa pierd timpul facandu-mi sperante, constienta ca ceea ce imi doresc eu nu se va implini niciodata. Cu toate acestea, am continuat sa te privesc si sa imi doresc sa iti fiu aproape, in chip de simpla prietena sau mai mult.

Astazi am realizat ca, tanjind la o persoana care nici macar nu stie de existenta mea, nu fac decat sa imi calc pe mandria mea care odata era absoluta si imi conducea fiecare miscare. Acum, nu imi doresc decat sa pot sa ma intorc la acea stare egoista in care orgoliul meu era mai important decat orice. Dar nu mai pot. Au intervenit sentimentele.

Ar fi o prostie oarba din partea mea sa spun ca m-am indragostit, cand singurele lucruri pe care le stiu despre tine se datoreaza... nici eu nu stiu cui. Ai simtit vreodata ca pur si simplu cunosti partial o persoana la scurt timp dupa ce ti-a fost introdusa ? Asta mi s-a intamplat si mie, poate suna ciudat sau nebunesc, dar sunt multi oameni care pot sa confirme ca am o abilitate innascuta de a citi oamenii. Si nu, nu sunt deloc nebuna, ci toate acestea pe care le-am enumerat mai sus se datoreaza starii deplorabile in care psihicul meu se afla in momentul de fata, prin asta intelegandu-se ca sunt cuprinsa de tristete si nostalgie pentru vremurile in care ma aflam in randul fetelor care nu sufereau.

Inchei prin a spune cel mai simplu lucru pe care o persoana in viata il poate spune alteia pentru a-i arata sinceritatea sa.

Multumesc. Multumesc ca ai aparut si imi pare rau ca nu am avut ocazia sa ne cunoastem.

Inghetata cu tristete

"Am impresia ca de la inceput si pana acum ma invart intr-un cerc continuu al existentei mele stupide, inferioare si extrem de plictisitoare.

Uit cum sta treaba. E ceva ce probabil ai auzit de sute de ori pana acum, dar problema mea cea mai mare e un tip. Nu e orice tip banal, pe care ajungi sa il cunosti repede, care iti este prieten si dupa devine mai mult. Pentru mine, tipul asta e un mister. In afara faptului ca nu stiu nimic despre el decat ce scrie pe facebook (and Hell yeah, I'm a facebook stalker now) si lucrul asta ma intristeaza absolut. Si pe langa acest fapt jalnic, el nici macar nu stie ca exist.

Ma amuza ironia vietii mele "amoroase", asa cum multi prefera sa o numeasca, dar pe mine ma enerveaza acest termen asa ca o sa ma limitez la a-l mentiona o singura data in cadrul postului de azi.

Recapituland, observam ca problema mea cea mai mare e ca nu pot sa imi tin ochii acasa si a trebuit absolut sa imi bag in cap fara voia mea imaginea si sa imi starnesc interesul pentru acest tip care nici macar nu stie ca exist.

Asta suna ca un anunt matrimonial, dar oricine este in stare sa dea un sfat stie unde ma gaseste. Pe mine ma depaseste situatia."

Binele si Raul

"Astazi am avut de facut o compunere ca tema, despre cum arata o lume fara rau in viziunea mea, un Paradis. Singura problema, pe care nu a luat-o nimeni in considerare atunci cand a propus acel exercitiu in manual, a fost ca poate unii nu vad niciun Paradis in afara de cel in care traim.

Ce altceva isi doreste mai mult omul decat sa poata sa decida pentru el ? Si ce altceva a primit decat liberul arbitru si puterea de a alege ? Atunci, nu putem spune ca traim in Paradisul pe care l-am visat de secole ?

Pe masura ce incercam sa imi imaginez o lume perfecta, in care sa nu existe rau si toti sa fie fericiti, nu am putu decat sa observ cat de imperfecta ar fi acea lume fata de cea in care traim acum. Daca toti ar primi ce isi doresc, nu ar inseamna ca banii cresc in copaci si fiecare persoana are un Ferrari si ca nu exista slujbe precum femeie de serviciu sau gunoier. Dar asta nu ar face lumea aceea una mai murdara, pentru ca nimeni nu ar face curatenie, lucru ce ii displace si il considera un rau.

Binele este uneori mai imperfect decat Raul, tocmai de aceea prefer rautatea umana unei lumi in care domina Binele, dar in care omul este prea superficial sa se uite in jurul sau.

Nu suport sa ma gandesc ca lumea perfecta spre care ne indreptam noi, asa-numita Utopie, nu este decat un univers plin de oameni superficiali care primesc tot ce vor pentru ca nu exista Rau sau rele, si uita ca exista lucruri mai importante decat sa fi vesnic fericit.

Pentru ca nu poti sa zambesti cu adevarat fara sa fi plans macar o data.

Pentru ca nu poti sa iubesti fara sa fi urat pe cineva de-a lungul timpului.

Pentru ca este imposibil sa faci bine cuiva daca nu stii sa faci rau si nu vezi diferenta dintre cele doua.

Bine si Raul se implica si se subinteleg unul pe altul, de aceea cred ca nu exista o lume fara Rau, la fel cum nu poate exista o lume fara Bine."

Speranta moare ultima

"Astazi am citit o poezie romantica, care compara dragostea cu absolutul, care te inalta si uneste doua fiinte diferite in intregul complet al existentei. Mi s-a parut asa frumoasa poezia, mai ca as fi plans. Dar nu am facut-o.

In clasa, in timp ce fiecare isi citea comentariul si idolatriza iubirea ca fiind eterna, suprema si absoluta, eu priveam, pe geam cerul. Era albastru mat, iar norii cenusiu-albiciosi pareau acuarela imbibata in apa si pictata pe hartie. Culoarea fada, ce se pierde in fundal.

Ma gandeam... Dragostea asta de care vorbesc toti este minunata, glorioasa, ii face pe toti sa fie fericiti si impliniti. Este aceeasi dragoste care ii raneste pe toti si ii face sa planga, dar pentru care ar omori oricine. Dar eu ? Eu unde sunt in povestea asta ?

Eu sunt la mijloc. Scriu despre dragoste si o iubesc, ca simplu concept. Dar nu am simtit niciodata un sentiment atat de inaltator, incat sa ma faca sa cred ca am atins absolutul. Pentru ca nimeni nu il atinge niciodata, doar are impresia. Iubirea ii face sa se minta singuri, de aceea se spune ca este oarba, surda si muta.

Iubirea nu are nevoie de vorbe care sa o exprime.

Iubirea nu are nevoie de priviri prin care sa se inteleaga.

Iubirea nu are nevoie de sunete care sa o armonizeze.

Iubirea spune totul, vede totul si este insasi armonia. Ea conecteaza doua suflete intr-o legatura suprema si imposibil de destramat.

Iar eu ? Eu nu am simtit asa ceva niciodata. Si stiu ca este foarte probabil sa nu fiu niciodata in stare sa iubesc atat de mult un om, incat sa uit de mine si de tot si sa ma mint sa am atins absolutul. Eu il caut si stiu ca nu il voi gasi niciodata. La fel cum nu voi gasi dragostea aceea arzatoare, care te innebuneste. Dar sper. Mai am speranta."