Ce stii tu despre ce conteaza?

Azi mi-am spus ca nu am despre ce sa scriu, asa ca de ce sa nu scriu? Mi se pare ca a trecut o eternitate de cand mi-am privit micutul univers al blogului data trecuta si am devenit nostalgica, amintindu-mi de toate acele dati cand aici era singura mea scapare din realitatea neobisnuita si pe care nu o suportam.
A trecut o eternitate de cand nu am mai scris. Am devenit o alta persoana. Stau acum si ma uit in urma, cati ani au zburat de cand am inceput acest curcubeu intunecat? Privesc un calendar electronic si atat de perfect, incat ma doare. 30 iunie, zice el, maine va fi prima zi din minunata luna iulie. A inceput vacanta, a venit vara, in curand ma urc si eu in tren si fug la mare, dar toate astea par ganduri indepartate in comparatie cu problema mea existentiala in momentul de fata.
Mai sunt doua saptamani. Doua saptamani si doua zile, mai exact, iar gandul ca in curand voi implini ilustra varsta de 18 ani ma dispera, ma bucura si ma sperie in acelasi timp. Acum o sa fiu adult, o sa ma pot urca in masina si sa conduc unde vreau eu, o sa pot sa imi bat capul cu alegerile in politica asta nefolositoare de la noi din Romania si o sa pot sa ma asez intr-un bar si sa cer o sticla de bere fara sa ma gandesc a doua oara. Dar oare o sa fiu adult?
Ma uit in oglinda si singurul lucru pe care il vad este chipul unei tinere de 15 ani, care abia intra la liceu. Nu stie la ce sa se astepte, dar trece pe langa fosta ei scoala si isi admira ferestrele de la clasa, viseaza la dragoste si are planuri mari de viitor. Ma simt inca inocenta si prostuta si uneori imi doresc sa mai fiu inca asa. Ca sa pot sa fiu optimista din nou. Ca sa pot sa mai cred in iubire. Ca sa pot sa mai fiu un copil. Ca sa pot sa fiu eu.
Dar inca sunt eu, stau si imi spun. Nu mai sunt acea fata naiva de 15 ani care abia intra la liceu. Anul acesta a fost decisiv in formarea caracterului meu si, desi a fost cel mai tumultos dintre toate, a fost si foarte placut sa realizez ca, dupa certurile si neintelegerile, dupa momentele in care uram intreaga lume si in care ma uram pe mine, am ajuns sa pot sa ma iubesc. Caci daca nu te iubesti chiar tu pe tine insati, atunci cine poate sa faca asta?
Am deviat de la subiect atat de mult, ca nici nu imi mai aduc aminte ce voiam sa spun. Ideea e ca... ideea e... Nici eu nu stiu care e ideea. Dar chiar nu cred ca e important. Tot ce conteaza acum este ca e aproape iulie, a venit vacanta si in curand o sa ma urc in tren si o sa fug la mare. Sau poate nici asta nu conteaza cu adevarat...