"De ce simt cum bucati din mine se rup treptat si cad pe podea, sfaramandu-se in mii de bucatele ? De ce ma doare sa stiu ca vreau sa plang si ma doare pentru ca nu plang ? Vreau sa prind aceste cioburi de sticla si sa le pastrez la pieptul meu, sa le protejez pentru totdeauna, pentru ca sunt atat de fragile bucati de portelan.
Nu stiu de ce, dar chipul meu reflectat in oglinda este foarte palid si incetosat, iar lacrimi de mare se formeaza in coltul acelor ochi caprui de miere. De ce plang acei ochi, cand eu imi sterg lacrimile cu toate batistele de matase in care imi transform chipul, si apoi le invelesc in borangic si se pun pe raft, sa le pastrez.
Nu stiu de ce simt o nevoie sa fug, sa imi las pantofii undeva la usa acestei lumi si sa alerg prin acea lume nestingherita, iar vantul sa imi ciufuleasca parul si sa imi scuture rochia pe care nu o voi purta niciodata.
In mine incolteste un sentiment profund si vreau sa rad si sa plang in acelasi timp. Este oare aceasta... mila ?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cititorii au incercat sa ma omoare azi :