Luna noua

Astazi mi-a spus ca a trecut o luna. Parca nici nu imi vine sa cred ca acum treizeci si una de zile ieri, totul era diferit pentru mine si ma compatimeam singura in necunoscut. Nu stiam pana sa imi spuna, iar acum ma intreb cum am putut sa fiu atat de oarba incat sa nu vad, cum a putut sa fie atat de orb incat sa nu isi dea seama mai devreme...
Inca ma uit in oglinda si imi spun ca nu il merit, dar poate ca, intr-un fel ciudat si minunat, ne meritam unul pe celalalt. O persoana foarte draga mie mi-a spus inainte ca el sa plece ca acest timp petrecut separat ne va ajuta sa devenim mai puternici impreuna, si vreau sa cred ca asa a fost. Vreau sa cred, si sper ca intr-o zi acest "vreau sa cred" se va transforma intr-un "cred cu tarie", ca mi-am gasit in sfarsit locul, pentru daca daca nu acesta este cel potrivit pentru mine, atunci nu cred ca exista unul.
Astazi mi-a amintit ca pot sa spun cu zambetul pe buze ca a trecut o luna intreaga de fericire. Am simtit inima cum imi bate mai tare in momentul in care a rostit cuvintele, dandu-mi seama ca si-a amintit, a numarat, i-a pasat. Nu as fi crezut, daca mi-ai fi spus cu ceva timp inainte ca va ajunge sa fie asa, ca va ajunge sa ii pese destul de mult incat sa ma vrea pe mine, ti-as fi ras in fata si ti-as fi spus ca asa ceva nu se poate. Niciodata.
Dar uite ca s-a intamplat, inca nu imi dau seama de ce si inca ma duc la culcare cu frica sa nu ma trezesc a doua zi in Craiova, iar ziua de acum o luna sa nu fi avut loc niciodata. Dar s-a intamplat, stiu asta in subconstientul meu si chiar daca inca nu m-am obisnuit bine cu ideea, sunt pe cale sa ajung acolo, si chiar cu pasi repezi.
Astazi mi-a spus ca a trecut o luna. Dar eu vreau sa treaca si doua, si trei, si poate o eternitate...