Amandoi

El nu stiuse niciodata. Poate tocmai de aceea, acum statea si o privea inmarmurit, incercand sa desluseasca vorbele ei. Nu stiuse niciodata ca cineva il iubise in secret timp de trei ani si suferise. Iar ea, cea care il dorea de atata amar de vreme, nu stiuse niciodata cat de puternica putea fi.
Ochii ei albastri nu plansesera niciodata caci, desi simtisera tristete, buzele ce mereu zambeau nu le-au permis sa verse nici macar o lacrima. Ea nuca plans. Nici de singuratate, nici de descurajare, nici macar de durere, pentru ca era prea mandra pentru a arata lumii ca sufera.
Ea era fericita, cel putin asa sustinea.
El, nestiutor, nu se gandise niciodata ca ceva ce facea putea sa raneasca pe cineva, nu pentru ca nu ii pasa, ci pur si simplu pentru ca nimeni nu ii spusese. Nici ea nu spusese multora, cu cat mai putini, cu atat mai bine.
Asa ca ajunsi amandoi dupa trei ani intr-o situatie neobisnuita, ei i s-a parut ultima sansa de a-si marturisi sentimentele. Lui i s-a parut doar un moment in care a aflat un adevar ce putea sa schimbe totul. Pentru prima data, ea incepu sa planga. El zambi.
Amandoi se iubisera timp de trei ani si niciunul nu spusese nimic.

Singura din nou

"Mi-am dat seama recent ca am irosit atat de mult timp visand la baiatul perfect, incat niciodata nu am deschis ochii sa vad ce se afla inainea mea. Si chiar daca nu se afla nimic, tot trebuie sa deschid ochii si sa ma uit clar la viitor, poate imi aduce ceva insorit. Poate nu.

Adolescenta mea a insemnat cativa baieti la care mi-a stat gandul destul de des si in rest, visul si inchipuirea acelui tip perfect pe care imi doresc sa il intalnesc. Cum este el ? Inalt, evident ca arata bine, malefic la fel ca mine, asculta muzica buna, putin inchis in el si se exteriorizeaza doar de fata cu mine si, inainte de a-mi fi iubit, imi este prieten. Unul din cei mai buni prieteni.

Dar el nu exista. Nu exista in lumea asta baiatul care sa indeplineasca multele alte criterii pe care am omis sa le precizez si nu exista baiatul care sa fie in stare sa ma accepte pe mine intru totul pentru ca eu recunosc o persoana neobisnuita si aceea sigur sunt eu.

Asa ca pot doar sa vizez la tipul perfect si sa imi imaginez ca el exista si ca il cunosc si poate uneori sa sper, dar de fiecare data cand deschid ochii si privesc in jurul meu, sunt singura. El nu exista, iar eu sunt singura. Si probabil asa voi fi mereu."

Impreuna

"Stateam aseara in patul meu cu perna mare si pufoasa, cea care a fost udata de multe lacrimi de-a lungul timpului, priveam tavanul presarat cu stele care stralucesc, iar mintea mea era traversata de diverse ganduri despre cumplita scoala care va incepe in curand. Nu ma gandeam la tine, Hachi, pentru ca a trecut ceva vreme de cand ai facut ceva sa imi amintesc de tine. Probabil ca acum stai acasa si te distrezi, vorbesti la telefon cu prietenele tale si nici prin cap nu iti trece sa suni sa vezi ce fac, sa suni sa afli ce era cu acel mesaj deranjant pe care ti l-am trimis si la care nu te-ai obosit sa raspunzi.

Apoi ai aparut brusc in mintea mea, mai intai ca o holograma, apoi ai prins forma si am inceput sa dezvolt idei despre tine si sa rememorez timpurile fericite din trecut si pe cele mai triste, pe care le-am depasit impreuna. Apoi mi-am adus aminte de acel moment, cu mult timp in urma, in care te certasei cu prietena ta cea mai buna si chiar si acum cuvintele tale stau suspendate in memoria mea ca un pendul de platina cu greutati. Mi-ai spus "Ne-am impacat, dar nimic nu mai este la fel. Nu mai suntem apropiate" si tin minte ca in acel moment, singurul sentiment al meu a fost frica. M-am temut sa nu ajungem si noi la un moment in timp in care se va intampla acelasi lucru, in care ii vei spune noii tale surori acele vorbe despre mine.

Imi era frica si ti-am spus, dar tu m-ai linistit, asigurandu-ma ca eu nu sunt predispusa la o distantare. Dar eu stiam. Eu stiam ca trebuie sa ma astept la momentul nefericit in care nu iti va mai pasa de mine si vei merge mai departe. Iar acum, ca el a venit, stau si ma gandesc, nu a meritat. Pentru ca sunt atatea lucruri pe care puteam sa le facem impreuna, atatea momente in care puteam sa mai radem si atatea oportunitati in fata noastra de care sa profitam si sa ne distram. Impreuna.

Stateam aseara in patul meu cu patura aspra si intuneric bezna si plangeam in liniste, fara a putea sa imi adun puterile si sa sun pe cineva sa il rog sa ma consoleze. Am realizat aseara ca a venit si pentru mine acel moment, acea clipa in care nu voi mai exista in ochii tai ca prietena, ci ma vei indeparta ca pe o straina, iar zambetul tau imi va fi nefamiliar si rece.

Am fi putut fi atat de fericite. Impreuna."

Wonderful

"Daca zilele trecute lucrurile meregeau rau, acum merg si mai rau. Pentru ca totul sa fie clar cititorilor inexistenti, o sa o iau cu inceputul si voi povesti totul la modul general si cu cat de multe detalii imi permite confidentialitatea sa dezvalui.

Lucrurile sunt destul de simple. Cele doua persoane extrem de importante, prietenele mele cele mai bune, sunt plecate impreuna cu cortul si nu au semnal. Pe langa faptul ca mi-as dori sa fiu si eu acolo cu ele, nu pot sa vorbesc la telefon pentru ca nu au semnal in varful muntelui.

In al doilea rand, surorile mele de suferinta July si Roxanne sunt plecate si ele undeva la mama naibii pe munte si nu au semnal. Totul devine interesant, nu ?

Prietenul meu cel mai bun este ocupat cu prietena lui proprie, care este extrem de draguta si la care tin foarte mult, dar il impiedica de la a-si petrece ziua ascultandu-ma cum ma plang. Asta e bine pentru el, dar pentru mine este un mare dezastru.

Si pentru ca totul sa fie din ce in ce mai prost, am primit partial ce imi doream din totdeauna. Nu, evident ca nu o sa spun mai multe, dar toti isi amintesc de dorinta mea nebuna "I want to fall in love" care nu s-a implinit pana acum. Nu voi spune ca tocmai a devenit realitate, pentru ca nu este adevarat, dar s-a infatisat mie intr-o forma mai distorsionata si mai ciudata, dar care, ca de obicei, ma face nefericita.

Deci ? Vrea cineva sa auda continuarea ? Cred ca este deja absolut evident ca mi-a revenit starea de depresie si ma simt mai singura ca niciodata (bine, exagerez spunand "niciodata" pentru ca evident ca am avut momente si mai proaste, dar acum mi se pare a fi sfarsitul lumii). Ce poate fi mai placut decat sa suferi de una singura in timp ce toata lumea uita de mine ? Eh, o sa trec peste asta. Singura mrrr...

Uh. And by the way, sufar de prostimus acutis. Nu e minunat ?"

In atentia sexului masculin

Scurt istoric : viata mea "amoroasa" este total data peste cap si extrem de fucked up. Motivul ? Eu, evident. Iar acum, privind in urma, imi rememorez putinii ani care au trecut din adolescenta mea si ma intristez dandu-mi seama ca, desi ii am pe cei mai buni prieteni aproape, tot ma simt singura.

Si aici vine intrebarea : este ceva straniu ca vreau sa am alaturi pe cineva care sa tina la mine, care sa ma faca sa zambesc si sa consider fiecare moment alaturi de el ca fiind unul fericit ? De ce sa fie ciudat, pana la urma, nu asta isi doreste fiecare fata ?

Multi baieti interpreteaza gesturile noastre (si prin noi, vorbesc evident despre fete, in mod special despre fetele pe stilul meu - you know what I'm talking about) ca fiind disperate sau enervante, dar este enervant ca vrem macar putina atentie ? De ce au nevoie baietii ? De un scurt ghid care sa ii faca sa inteleaga de ce avem nevoie noi.

Nu e nimic ciudat ca o fata sa vrea sa vorbeasca cu voi in fiecare zi, inseamna ca sunteti o parte importanta din viata ei, dar de asemenea, daca nu da niciun semn de viata nu inseamna neaparat ca este suparata, ci poate se teme ca nu cumva sa ma deranjeze numarul frecvent de apeluri sau mesaje de la ea. Pentru ca adevarul este ca o fata nu are nevoie sa fie sunata in fiecare minut al zilei si sa primeasca un raport amanuntit despre ce ati facut si cu cine ati fost, asta este un gest de disperare, iar cele care fac asta inseamna ca nu tin la prietenii lor atat de mult incat sa le acorde increderea lor.

Acum, ce se poate face pentru a evita situatiile de sufocare sau de absenta ? Este simplu. S-au inventat asa-numitele SMS-uri. S-ar putea sa aveti o zi mai obositoare si plina si sa nu puteti sa va sunati prietena mereu si sa vedeti ce face. Chiar si asa, intotdeauna exista timp pentru a scrie macar un SMS inainte de culcare, in care sa spuneti chiar si cea mai mare aiureala, dar sa fie. De ce ? Pentru ca inseamna ca va ganditi la ea si ca poate veti adormi cu chipul ei in minte.

Gesturile minore conteaza, de asemenea. Sunteti cu grupul si nu va permiteti sa va imbratisati sau sarutati pentru ca i-ar deranja sau pur si simplu nu va simtiti comod in public. Dar a-ti pune mana dupa gatul ei, a-i zambi din senin sau a o saruta (butterfly kiss, not french kiss, duh!) pe obraz sau pe crestetul capului sunt lucruri pe care ea le observa si care o pot inveseli.

De ce baietii nu mai sunt romantici in zilele noastre ? Nu cerem extremul, o cina la lumina lumanarilor, flori in fiecare zi si alte tampenii. Nu suntem nici noi absurde, dar ne dorim din cand in cand sa ne zambeasca cu toata caldura, sa ne complimenteza (evident, numai daca vorbesc serios), sa ne acorde macar putina atentie (vezi SMS-ul de dinainte de culcare) baiatul la care tinem. Si da, cea mai mare dorinta a unei fete este ca el sa ii impartaseasca sentimentele.

Si aici vine o cerere destul de importanta pentru noi. Daca vedeti ca ne comportam ciudat in prezenta voastra sau dam semne ca am fi interesate de voi si sentimentele noastre nu sunt impartasite, nu va comportati extrem de frumos, nu dati semne de atentie speciala, nu faceti nimic care sa poata sa ne ridice sperantele. Vom ajunge sa fim ranite in cele din urma.

Pentru a incheia acest monolog pe care probabil nimeni nu il va citi, tin sa spun ca poate sunt singura, poate am avut relatii esuate, dar nu sunt disperata si acesta nu este un anunt matrimonial. Duh!

Eu sunt

"O persoana inteligenta mi-a spus astazi ca ii place trecutul, pentru ca stie ce este si ce a fost, dar uraste viitorul, pentru ca este nesigur si nu ii place sa nu stie la ce sa se astepte. Atunci mi-am amintit ceva ce am citit undeva acum mai mult timp.

Ce ar fi daca la originea omului, sa fi fost firesc sa iti amintesti atat viitorul, cat si trecutul ? Sa poti sa stii ce s-a intamplat si ce se va intampla ? Dar dupa, omul a avut ca un fel de amnezie si a uitat tot viitorul, putandu-si sa isi aminteasca tot trecutul ?

Atunci, nu ar fi normal pentru noi cei minusculi si neinsemnati sa incercam sa ne amintim viitorul pentru a scapa de frica de incertitudine ? Poate ca ar fi normal. Si atunci am sti in fiecare zi ce se va intampla si cum va sfarsi viata noastra si care este decizia cea corecta. Dar am mai putea considera viata interesanta daca am sti exact ce intorsatura vor lua lucrurile ?

Ma gandesc. Nu ar fi neobisnuit ca la un moment dat omul sa fie atat de plictisit de viata si de tot incat sa incerce sa puna capat suferintei tuturor si sa termine existenta speciei noastre pe aceasta planeta. Si atunci, nu e corect sa spunem ca uitarea ne-a tinut in viata tot acest timp ?

Daca l-as avea pe primul om in fata mea acum, i-as multumi ca a cazut si s-a lovit la cap si in procesul de vindecare a avut amnezie si a uitat cum sa isi aminteasca viitorul. Si atunci toti urmasii lui l-au mostenit si nimeni nu a putut sa mai vada ce se va intampla si viata a devenit interesanta. Si oamenii nu au murit cu totii. Si cei dragi mie inca traiesc. Si eu exist.

Si eu sunt."

Al meu

"A trecut atata amar de vreme de cand am pus ultima data mana pe creion si am schitat gandurile mele pe hartie sub forma unor semne numite sugestiv litere. Afara ploua din nou in aceasta seara, iar eu, afara fiind, am intalnit din nou picaturile de ploaie si le-am imbratisat, asa cum obisnuiam sa fac odata. Stiu ca cerul plange, ca si mine. Acestea sunt lacrimile pe care nu le-am varsat niciodata, desi mi-as fi dorit. Acele lacrimi pe care unii le-au vazut, altii nu.

Este vara din nou. Parca atata timp a trecut de cand am crezut ca am gasit fericirea si m-am inselat. Dar pentru ca aceasta fericire pe care o intalnisem nu era una eterna nu a insemnat ca nu mi-a facut inima sa tresalte. A fost o bucurie temporara, urmata de acele lacrimi nevazute, apoi de un zambet amar si o alta pofta de viata, ca la inceput.

M-am saturat sa imi pun fericirea in mainile altora. Ma gandeam ca daca voi reusi sa gasesc acea persoana pe care sa o iubesc si care sa ma iubeasca voi putea sa ma simt implinita, dar el nu mai vine si eu continui sa sper.

Numai vreau sa visez la nemurire cand stiu ca moartea vine cu pasi repezi, inca de cand incepi sa traiesti. Nu imi mai pun fericirea si sperantele in aparitia asa-zisului Fat-Frumos care sa schimbe perceptia mea asupra lumii si sa ma implineasca. Nu mai vreau.

Am incetat sa mai cred ca el va aparea, pentru ca am crezut mult timp in aceasta si nu s-a intamplat nimic. M-am ridicat, am cazut si am revenit dupa aceea de unde plecasem. Si nu m-a ajutat cu nimic, doar a reusit sa sfasie bucati din sufletul meu pe parcurs. Nu mai accept.

Acum, sunt impacata cu mine insami. Stiu ca daca asa-numita dragoste va veni la mine intr-o zi, se va intampla pentru ca asa este scris. Si daca nu este scris, atunci voi reusi eu sa imi fauresc propria fericire si sa ma bucur de viata, pentru ca nu am mai multe si stiu ca moartea nu imi va da o a doua sansa.

Afara numai ploua. E doar liniste si se aud greierii pe fundal. E racoare. Vara e in toi si eu visez la viitor. La viitorul meu, si nu al nostru."

Dreams come true...NOT

"Stiti cu totii expresia Visele se implinesc. Ei bine, tin sa va spun ca este complet neadevarat. Nu vi s-a intamplat niciodata sa va ganditi ca va doriti ceva si dupa sa fiti prea ocupati cu alte treburi si sa uitati absolut ca v-ati dorit ceva ? Sau atunci cand un vis de demult se implineste, voi sa fi ajuns deja la stadiul in care nu va mai doriti acel lucru ?
Dupa mine, soarta ne joaca feste. Peste tot in lume exista acele fete care isi doresc foarte mult ca tipul pe care il plac sa se uite la ele, acei baieti care vor sa gaseasca fata perfecta pentru ei, acei copii care viseaza la munti de ciocolata, acei adulti care viseaza la bani si acei batrani care viseaza la tinerete. Dar in majoritatea timpului, nimeni nu primeste ce isi doreste.

Fete primesc tipi care le plac, dar de care nu sunt interesate.

Baieti primesc fete placute fizic, dar cu nimic in cap, sau fete cu un suflet extraordinar, dar care nu arata foarte bine.

Copiii primesc o ciocolata si un biscuite, apoi raman dorindu-si mai mult.

Adultii primesc bani, pe care ii investesc intr-o afacere si, in cele din urma, dau faliment.

Batranii nu isi primesc inapoi tineretea si mor.

Cu totii murim. Si atunci care este scopul dorintelor ? De ce ne agatam de asa-zisul Dumnezeu care va da tuturor ce isi doresc ? De ce mor cei inocenti si cei rai scapa nepedepsiti ? De ce nu exista iubire eterna si de ce nu exista munti de ciocolata ? De ce nu ne nastem toti bogati si de ce nu putem sa dam timpul inapoi si sa intinerim ?

Exista atat de multe intrebari in aceasta lume. Si atunci, de ce nu primim raspunsuri.

Este simplu. Pentru ca niciodata nu primim ceea ce ne dorim."

Cerere oficiala inmanata statului

"Astazi am fost la un concert. Nu a fost nimic interesant, o trupa din copilaria mea, cu melodii bune pentru dansat la petreceri nebune, de-ale noastre, dar nimic de ascultat in mod special. Doar o trupa din copilarie.

Stateam in multime si priveam cu indiferenta acele persoane care posibil sa fi fost printre preferatii mei cu mult timp in urma. Acum nu mai insemnau nimic pentru mine, decat niste oameni care canta pe o scena incnjurata de copii, a caror copilarie a fost de asemenea luminata de melodii triste de dragoste si pentru prieteni. Insa pentru mine, acele melodii de dragoste nu fac decat sa ma scoata din atmosfera vesela a concertului si sa ma arunce intr-un abis de amaraciune. Acele versuri aparent neinsemnate trezesc in mine sentimente stranii, de care nu sunt sigura. Nu stiu ce simt.

Acum putin timp, o persoana de la care nu ma asteptam mi-a zambit si mi-a spus "Il iubesc." si asta mi s-a parut extrem de bizar. Abia acum realizez ca raman in urma, eu nu am trait dragostea pana acum si, desi abia implinesc saisprezece ani, mi se pare ca am trait o viata intreaba fara sa fi iubit, iar aceasta ma intristeaza.

Cum arata dragostea desenata in inimile noastre ? Dar in inima mea ? Vreau sa ma indragostesc si sa zambesc si sa fiu fericita, dar nu vreau sa sufar. M-am saturat de suferinta. Poate fi dorinta unei copile care la vremea ei asculta o trupa oarecare, cu melodii despre dragoste si prietenie, dar vreau sa imi intalnesc si eu asa-zisul "Fat Frumos", care sa vina "calare pe un cal alb", sau in cazul meu, negru, si sa ma faca fericita. Atata vreau, sa fiu fericita.

Cer prea mult ?"

Un cuvant

Draga straine,

Aceasta scrisoare adresata tie (al carui nume nu il voi rosti) probabil nu va fi citita niciodata de destinatarul ei, dar in aceste momente nici ca mai conteaza. Afla asadar ca tot ce trebuie sa faci este sa ma lasi sa ma descarc si sa spun tot ce se intampla, pentru ca a lupta cu mine insami este destul de obositor, dar acum trebuie sa lupt si cu lumea.

Cel mai probabil nu stii cine sunt si probabil nu vei sti niciodata. Legaturile ciudate pe care le pot cauta, un trecut comun sau orice ma poate conecta la viata ta sunt inutile, la fel ca si incercarea mea de a ma convinge ca destinul a avut un cuvant de spus atunci cand te-am intalnit. Nu este adevarat. Destinul a stat pe tusa si m-a privit amagindu-ma, oftand la tristetea mea sau amuzandu-se de ranile mele inca deschise, in care nu a facut decat sa rasuceasca un cutit.

Nu pot sa iti spun de ce sunt atrasa de tine pentru ca nu am gasit nici eu raspunsul inca. Tot ce pot sa marturisesc este ca atata timp cat eu stiu ca nu este nimic gresit in a te privi ca baiat si nu ca o persoana oarecare, nici nu voi incerca sa gasesc raspunsul.

Dupa lungi clipe in care te-am privit din umbra si am sperat ca printr-o schimbare radicala a sortii vom ajunge sa ne cunoastem candva, am realizat ca singurul lucru pe care il faceam era sa pierd timpul facandu-mi sperante, constienta ca ceea ce imi doresc eu nu se va implini niciodata. Cu toate acestea, am continuat sa te privesc si sa imi doresc sa iti fiu aproape, in chip de simpla prietena sau mai mult.

Astazi am realizat ca, tanjind la o persoana care nici macar nu stie de existenta mea, nu fac decat sa imi calc pe mandria mea care odata era absoluta si imi conducea fiecare miscare. Acum, nu imi doresc decat sa pot sa ma intorc la acea stare egoista in care orgoliul meu era mai important decat orice. Dar nu mai pot. Au intervenit sentimentele.

Ar fi o prostie oarba din partea mea sa spun ca m-am indragostit, cand singurele lucruri pe care le stiu despre tine se datoreaza... nici eu nu stiu cui. Ai simtit vreodata ca pur si simplu cunosti partial o persoana la scurt timp dupa ce ti-a fost introdusa ? Asta mi s-a intamplat si mie, poate suna ciudat sau nebunesc, dar sunt multi oameni care pot sa confirme ca am o abilitate innascuta de a citi oamenii. Si nu, nu sunt deloc nebuna, ci toate acestea pe care le-am enumerat mai sus se datoreaza starii deplorabile in care psihicul meu se afla in momentul de fata, prin asta intelegandu-se ca sunt cuprinsa de tristete si nostalgie pentru vremurile in care ma aflam in randul fetelor care nu sufereau.

Inchei prin a spune cel mai simplu lucru pe care o persoana in viata il poate spune alteia pentru a-i arata sinceritatea sa.

Multumesc. Multumesc ca ai aparut si imi pare rau ca nu am avut ocazia sa ne cunoastem.

Inghetata cu tristete

"Am impresia ca de la inceput si pana acum ma invart intr-un cerc continuu al existentei mele stupide, inferioare si extrem de plictisitoare.

Uit cum sta treaba. E ceva ce probabil ai auzit de sute de ori pana acum, dar problema mea cea mai mare e un tip. Nu e orice tip banal, pe care ajungi sa il cunosti repede, care iti este prieten si dupa devine mai mult. Pentru mine, tipul asta e un mister. In afara faptului ca nu stiu nimic despre el decat ce scrie pe facebook (and Hell yeah, I'm a facebook stalker now) si lucrul asta ma intristeaza absolut. Si pe langa acest fapt jalnic, el nici macar nu stie ca exist.

Ma amuza ironia vietii mele "amoroase", asa cum multi prefera sa o numeasca, dar pe mine ma enerveaza acest termen asa ca o sa ma limitez la a-l mentiona o singura data in cadrul postului de azi.

Recapituland, observam ca problema mea cea mai mare e ca nu pot sa imi tin ochii acasa si a trebuit absolut sa imi bag in cap fara voia mea imaginea si sa imi starnesc interesul pentru acest tip care nici macar nu stie ca exist.

Asta suna ca un anunt matrimonial, dar oricine este in stare sa dea un sfat stie unde ma gaseste. Pe mine ma depaseste situatia."

Binele si Raul

"Astazi am avut de facut o compunere ca tema, despre cum arata o lume fara rau in viziunea mea, un Paradis. Singura problema, pe care nu a luat-o nimeni in considerare atunci cand a propus acel exercitiu in manual, a fost ca poate unii nu vad niciun Paradis in afara de cel in care traim.

Ce altceva isi doreste mai mult omul decat sa poata sa decida pentru el ? Si ce altceva a primit decat liberul arbitru si puterea de a alege ? Atunci, nu putem spune ca traim in Paradisul pe care l-am visat de secole ?

Pe masura ce incercam sa imi imaginez o lume perfecta, in care sa nu existe rau si toti sa fie fericiti, nu am putu decat sa observ cat de imperfecta ar fi acea lume fata de cea in care traim acum. Daca toti ar primi ce isi doresc, nu ar inseamna ca banii cresc in copaci si fiecare persoana are un Ferrari si ca nu exista slujbe precum femeie de serviciu sau gunoier. Dar asta nu ar face lumea aceea una mai murdara, pentru ca nimeni nu ar face curatenie, lucru ce ii displace si il considera un rau.

Binele este uneori mai imperfect decat Raul, tocmai de aceea prefer rautatea umana unei lumi in care domina Binele, dar in care omul este prea superficial sa se uite in jurul sau.

Nu suport sa ma gandesc ca lumea perfecta spre care ne indreptam noi, asa-numita Utopie, nu este decat un univers plin de oameni superficiali care primesc tot ce vor pentru ca nu exista Rau sau rele, si uita ca exista lucruri mai importante decat sa fi vesnic fericit.

Pentru ca nu poti sa zambesti cu adevarat fara sa fi plans macar o data.

Pentru ca nu poti sa iubesti fara sa fi urat pe cineva de-a lungul timpului.

Pentru ca este imposibil sa faci bine cuiva daca nu stii sa faci rau si nu vezi diferenta dintre cele doua.

Bine si Raul se implica si se subinteleg unul pe altul, de aceea cred ca nu exista o lume fara Rau, la fel cum nu poate exista o lume fara Bine."

Speranta moare ultima

"Astazi am citit o poezie romantica, care compara dragostea cu absolutul, care te inalta si uneste doua fiinte diferite in intregul complet al existentei. Mi s-a parut asa frumoasa poezia, mai ca as fi plans. Dar nu am facut-o.

In clasa, in timp ce fiecare isi citea comentariul si idolatriza iubirea ca fiind eterna, suprema si absoluta, eu priveam, pe geam cerul. Era albastru mat, iar norii cenusiu-albiciosi pareau acuarela imbibata in apa si pictata pe hartie. Culoarea fada, ce se pierde in fundal.

Ma gandeam... Dragostea asta de care vorbesc toti este minunata, glorioasa, ii face pe toti sa fie fericiti si impliniti. Este aceeasi dragoste care ii raneste pe toti si ii face sa planga, dar pentru care ar omori oricine. Dar eu ? Eu unde sunt in povestea asta ?

Eu sunt la mijloc. Scriu despre dragoste si o iubesc, ca simplu concept. Dar nu am simtit niciodata un sentiment atat de inaltator, incat sa ma faca sa cred ca am atins absolutul. Pentru ca nimeni nu il atinge niciodata, doar are impresia. Iubirea ii face sa se minta singuri, de aceea se spune ca este oarba, surda si muta.

Iubirea nu are nevoie de vorbe care sa o exprime.

Iubirea nu are nevoie de priviri prin care sa se inteleaga.

Iubirea nu are nevoie de sunete care sa o armonizeze.

Iubirea spune totul, vede totul si este insasi armonia. Ea conecteaza doua suflete intr-o legatura suprema si imposibil de destramat.

Iar eu ? Eu nu am simtit asa ceva niciodata. Si stiu ca este foarte probabil sa nu fiu niciodata in stare sa iubesc atat de mult un om, incat sa uit de mine si de tot si sa ma mint sa am atins absolutul. Eu il caut si stiu ca nu il voi gasi niciodata. La fel cum nu voi gasi dragostea aceea arzatoare, care te innebuneste. Dar sper. Mai am speranta."

Toate acele lucruri nespuse

Cred ca astazi mi-am pierdut prietena cea mai apropiata si cea mai draga, prima dintre cele putine - ce-i drept -, dar pe care le iubesc oricum foarte mult. Cred ca am pierdut-o azi pe cea pe care o numeam sora de atatia ani si acest lucru nu m-a facut sa realizez decat ca evenimente neinsemnate te pot marca pentru toaata viata.

Cred ca azi mi-am pierdut cea mai buna prietena. Nu pot decat sa ma uit in urma si sa incerc sa imi dau seama unde am gresit si, in mod tragic, descopar ca nu am facut decat sa fiu eu. Si daca fiind eu reusesc sa indepartez toate persoanele care imi sunt dragi, atunci nu pot decat sa fac aceasta persoana din prezent sa inceteze sa mai existe,

Cutitul cu care ii iau viata lui Senko este nevazut de oricine se uita, dar pentru cine il simte, este mai ascutit decat diamantul, produce rani fatale.

Ca un tribut persoanei care sunt obligata astazi sa devin, voi implini visul de o viata persoanei care de astazi nu vrea sa ma mai vada. Iti spun "Imi pare rau".

Imi pare rau ca nu am putut sa imi cer scuze niciodata pana acum, dar ceea ce nu ai inteles tu niciodata a fost faptul ca asta sunt eu si ma doare sa ma schimb.

Imi pare rau ca nu am reusit niciodata sa fac sentimentele si gandurile mele sa ajunga la tine exact asa cum au fost ele nutrite.

Imi pare rau ca nu ma crezi cand iti spun ca tin la tine.

Imi pare rau ca nu am fost niciodata prietena pe care o doreai si nu am facut nimic din ce trebuia.

Imi pare rau ca a trebuit sa se intample asta pentru a putea in sfarsit sa iti indeplinesc visul.

Imi pare rau ca o prietenie nu se poate termina intr-o secunda si dureaza mult pana se sterge, pentru ca, in felul asta, doare mai mult.

Imi pare rau ca o sa doara.

Imi pare rau ca nu am putut sa fiu asa cum vrei tu.

Imi pare rau ca nu ai putut sa ma accepti asa cum sunt eu.

Imi pare rau ca exist.

Un om

"As vrea sa stiu cum e sa fiu o picatura de ploaie, ca dupa ce cunosc perfectiunea norilor, a inaltului, sa cad in aceasta lume imperfecta si sa observ oamenii, fiinte pline de defecte, dar care au darul dragostei.

Cum ar fi sa fiu o picatura de ploaie ? As cadea din cer in aceasta lume imperfecta, dar nu as putea sa vad nimic pentru ca nu as avea ochi cu care sa ma uit, nas cu care sa respir, urechi cu care sa aud sau gura cu care sa vorbesc. Nu as putea sa devin om, as fi o simpla si neimportanta picatura de ploaie.

Dar curcubeul ? Cum ar fi sa fiu un curcubeu ? As putea sa vad lumea de sus, la fel ca o picatura de ploaie, dar nu as cadea, as continua sa stau acolo sus si sa privesc spre aceasta lume lipsita de orice efemeritate.

Cum ar fi sa fiu curcubeul ? As privi oamenii si as zambi cu gura mea inexista, pe chipul meu nevazut, de fiecare data cand un copil ar arata cu degetul spre mine si s-ar inveseli. Dar atunci cand dispar, las in urma pamantul ud si trist, oameni lipsiti de fericire, soare cu nori. As fi atunci lipsita de eternitate.

As vrea uneori sa fiu cerul, dar sunt sigura ca m-ar durea de fiecare data cand fulgerele m-ar strapunge si probabil m-as speria acolo sus singura atunci cand tuna.

Cum ar fi sa fiu marea ? Atat de intinsa si albastra, as gazdui viata insasi. Dar, in cele din urma, as fi din nou singura, pentru ca si eu, ca si picatura de ploaie, m-as transforma in natura si mi-as pierde individualitatea.

Poate un nor, vantul, poate o stea, cine zice ca nu chiar Soarele ? Sau poate Luna... Sau lumina...Sau noaptea... Sau un om."

Iubitul meu strain,

"15 martie 2011

Am fost in cautarea iubirii parca de la inceputul timpurilor, dinainte sa existe un "eu" sau un "tu" mi-am dorit sa fie un "noi". M-am amagit cu himere, mi-am facut iluzii, pe care fiecare le-a spulberat in cel mai crud mod posibil.
Mi s-a spus ca este inutil, oricat as cauta, nu il voi gasi pe acelasi in fata caruia daca m-as deschide, m-ar accepta cu tot ce am eu mai bun si tot ce este mai rau inlauntrul meu.

Ai putea sa-mi spui si tu ca sunt nebuna, sa fugi, sa te ascunzi, sa imi frangi inima si sa imi distrugi iluziile, acum nu mai conteaza nimic din toate acestea. Eu stiu, am stiut din prima clipa in care te-am privit ca nu vreau ca alti ochi sa imi vorbeasca vreodata, doar ai tai.

Sunt fericita si implinita acum ca te-am intalnit, dupa lungi si istovitoare cautari. Iar tu, de vei vrea vreodata sa ma intalnesti, iti va fi imposibil - eu voi fi plecat demult. Caci in timp ce tu ai devenit universul meu cu totul, eu voi fi doar o necunoscuta, din multe altele pe acest pamant.

Cu toata dragostea si sinceritatea,

O femeie"

Am invatat

"De-a lungul timpului, am invatat ca nu este bine sa vorbesti cu necunoscutii, sa iti tradezi prietenii, sa iti minti parintii, sa faci tot ce te taie capul. Eu am comis toate aceste greseli si, acum ca ma uit inapoi in trecutul meu atat de colorat si plin de evenimente, realizez ca am facut mai multe lucruri bune decat rele.
Nu vreau sa ma laud, nu imi place, dar este o constatare care ma bucura si ma face sa imi dau seama ca merita sa ma gandesc de doua ori inainte sa fac ceva. De multe ori scot porumbelul pe gura, ce-i drept, dar aceste dati nu sunt foarte frecvente. Unii ar spune ca da. Eu i-as contrazice.
Nu imi place cand oamenii incearca sa ghiceasca ce e in capul meu si, atunci cand cred ca si-au dat seama ce gandesc, sa faca afirmatii. Pe scurt, nu imi place ca oamenii sa interpreteze. Din pacate, multi au tendinta asta, de aceea m-am adaptat la aceasta "moda" si am invatat sa interpretez si eu.
As invatat sa vorbesc si cu cei pe care nu ii cunosc, sa ascunde lucruri de prietenii mei atunci cand stiu ca acestea ii pot rani, sa imi mint parintii pentru a-mi pastra bunastarea psihica si sentimentala, sa fac nebunii si sa rad in acelasi timp.
Am invatat multe, de aceea, impartasesc pe unele cu voi..."

Aceste momente

"E ciudat.
Vara asta a insemnat un sir lung de evenimente care s-au desfasurat intr-un mod straniu pentru mine, care m-au facut fericita, dar care m-au si ranit. La vremea aceea, credeam ca suferinta mea este inegalabila, ca va veni sfarsitul lumii. Nu spun ca nu asa a si fost, dar sfarsitul era doar al lumii pe care o cunoscusem eu pana in acel moment.
Vara s-a terminat brusc si cu o alta serie de evenimente fecite, urmate de altele nefericite. Apoi a venit iarna si a inceput sa ninga. Imi place sa stau la fereastra si sa ma uit cum cad fulgii mari si acopera totul, dar gandul ca trebuie sa imi pun hainele groase si grele pe mine si sa ies in frigul ala afara ma ingrozeste. Am nevoie sa fiu incalzita.
Iarna a adus cu ea evenimente nu atat de nefericite ca si vara, dar mai tumultoase, care aveau sa ma faca sa imi dau seama ca nu stiam absolut totul despre mine. Ma cunosc incetul cu incetul, putin cate putin, mai mult cu fiecare lucru pe care il fac.
Trec prin momente de nesiguranta, nu stiu cum nu se sperie de mine.
Trec prin momente de tristete, nu inteleg de ce as vrea sa fiu acolo.
Trec prin momente de incertitudine, nu mai stiu ce sentiment este acesta.

Un om inteligent mi-a spus odata "Spune ce ai pe suflet, iar reactia lui iti va arata adevarul."
Am facut asa, iar apoi, povestindu-i acestui om inteligent ce s-a intamplat dupa, s-a entuziasmat, spunandu-mi ca ar trebui sa fiu fericita. Dar nu eram ? Inca sunt. Si totusi, eu de ce nu pot sa interpretez lucrurile intr-un mod pozitiv, la fel ca omul inteligent ? Eu de ce imi fac tot timpul griji ?
Aceste momente ma fac sa imi dau seama cat de straina sunt lumii din care fac parte, sau din care cred ca fac parte. Ma fac sa imi dau seama cat de straina imi sunt mie. Inca sunt in procesul de cunoastere..."

Mâţă neagră

"Observ ca trece timpul si eu ma schimb din ce in ce mai mult, ma transform intr-o persoana pe care nu o recunosc si ma gandesc, daca eu de acum un an as fi cunoscut-o pe eu de acum, probabil ca as fi urat-o. Dar eu nu ma urasc totusi.
E ciudata viata cum reuseste sa faca oamenii sa fie cu totul diferiti fata de cum ar fi trebuit sa fie. Ma transform intr-o persoana pe care nu o recunosc, desi vreau. Caut in amintiri si vreau sa cred ca aceasta persoana a fost odata o parte din mine si acum se intoarce. Dar nu, eu de dinainte eram buna, iar acum sunt rea.

Nu pot sa spun ca imi displace sa fiu rea, ca imi displace sa avd oamenii suferind sau ca iubesc fericirea. Eu nu am avut parte de ea atat cat as fi vrut. Nu stiu cum se face, totusi, ca de fiecare data cand un mic incident are loc intamplator si reuseste sa ma faca fericita, se intampla ceva grav care ma face de doua ori mai nefericita ca inainte. Cred ca lucrurile bune ma ocolesc, poate ca aveam dreptate in totalitate cand afirmam ca sunt o pisica neagra.
Toti se feresc de mine, unii fac trei pasi inapoi atunci cand ma vad sau se sperie. Nu stiu cum se face ca iinca mai am cateva persoane alaturi de mine, dar sunt pisici cu totul si cu totul diferite. Una dintre ele are ochii verzi si este tarcata, foarte frumoasa, dar cam nehotarata. Cealalta are blana portocalie si este mereu plina de viata si miauna cat de ziua de lunga. Mai stiu o pisica persana cenusie, care incearca sa se convinga de ceva timp ca este o pisica buna. Eu am incercat sa o ajut. Mai stiu doua pisici siameze foarte simpatice, dar cam certarete. Mai e o pisica cu ochii albastri, care ma ajuta mereu. Si, evident, mai e acea pisica. O sa ii spun pur si simplu, pisica.
Cat despre mine, sunt doar eu. Doar...o pisica neagra."

Asa sa fie cand fumezi ?

"Simt miros intepator de tigari, fumul imi face ochii sa lacrimeze. E cald aici, picaturi fierbinti de sudoare mi se preling pe piele si pe simt pe gat, pe piept, imi ard pielea cu atingerea lor.
Gustul amar de tigara il resimt fad pe buze, dar e atat de dulce, incat uit de prezenta lui. Deschide gura si lasa fumul sa i se scurga pe langa buze, ca aburul. Ma intreb, si la mine arata la fel ? Nu m-am privit niciodata fumand, imaginea lui e exclusiva.

Parfumul tipator al tutunului e peste tot, intra in haine, in par, te invaluie si te adoarme. Imi umezesc buzele si il simt din nou. Acel gust straniu de tigari cu guma de mestecat mentolata. Mereu m-am intrebat ce aroma este, probabil ca nu voi afla niciodata.
Tigara aprinsa sta in scrumiera si se consuma, arzand incet, in agonie. Fumul se scurge din ea, pana cand se stinge. Inca una irosita degeaba. Camera e inabusita de miros de tutun amestecat cu menta. E atat de dulce, incat uit de prezenta lui.
Uit de prezenta mea. E doar prezenta noastra."

E doar trecutul ce te face sa plangi

"Obisnuiam sa zambesc si sa spun plina de mandrie ca te cunosc mai bine decat oricine. Obisnuiam sa rad alaturi de tine in fiecare moment al vietii, si atunci cand nu te aveam aproape decat cu gandul. Obisnuiam sa fim nedespartite.
Cred ca la un moment dat, rascrucea nu a vrut sa ne lase sa o luam pe acelasi drum.
Obisnuiam sa fim nedespartite. Nu stiu de ce, dar acum mi se pare ca ne despart mari intregi, ape, castele, pamantul, poate chiar soarele. Esti atat de departe incat nu pot decat sa iti vad silueta conturata in departare. E ceata. Persoana care iti tine strans mana nu sunt eu. Nu eu sunt cea care te tine strans aproape si te calauzeste si cum mai departe, pana cand nici silueta nu o mai zaresc prin ceata.
Ceva te duce departe de mine. Nici eu nu stiu ce este acest ceva. Sau poate stiu...

Imi pare rau, in ultimul timp am devenit mai mult decat as fi vrut vreodata, m-am schimbat mult, nu mai sunt aceeasi ca si tine. Mi-ai spus ca te las in urma si eu ma maturizez, dar nu am vrut sa accept acest lucru. Vroiam sa te trag dupa mine mereu. Acum vad ca nu era cu putinta.
Incerc sa imi inabus gemetele si sa imi sterg lacrimile, nu are rost acum. Ce a fost, a fost, trecutul a trecut. Mai stii cand ti-am cerut voie sa plang ? Sau cand nu era nevoie sa iti cer voie sa rad. Sau cand nu imi dadeai voie sa dorm. Sau cand nu aveam voie sa ma idnepartez.
Tu esti cea care s-a indepartat.
Te simt straina, ca si cum nu te mai cunosc. Tu esti cea care pleaca fara mine, eu sunt cea care ramane in urma.
Obisnuiam sa fim nedespartite.
Obisnuiam..."

Pentru fiecare minut in care stai suparat, pierzi 60 de secunde pe care nimeni nu ti le mai da inapoi

"Filosofia mea de viata : traim alaturi de oameni si suntem singuri.
Intotdeauna avem impresia ca la nevoie, o sa existe o persoana, poate doua, chiar mai multe, care sa ne sara in ajutor. Uneori da, alteori constatam ca pana si cei foarte apropiati noua nu pot sa faca nimic mai mult decat sa priveasca.
Traim viata printre oameni, fiind oameni. Sunt afectati de viata celor din jurul nostru si de actiunile lor si, prin consecinta, noi ii afectam pe ceilalti. Ce s-ar intampla daca unul dintre noi ar muri chiar azi ? Oameni ar suferi, ar plange, mai apoi ar incepe o noua viata, una fara noi.
Ce s-ar intampla daca tu ai muri ? As suferi, as plange, dar dupa as incepe o noua viata. Una fara tine.

Si atunci, de ce suntem toti independenti uul de celalalt ? De ce fiecare actioneaza dupa cum vrea si atunci cand are nevoie de ajutor, este singur ? Suntem singuri si totusi impreuna. Oamenii nu plang dupa noi daca suferim, doar daca murim. Pentru ca atunci cand pierzi un om si stii ca nu mai este posibil sa il revezi, atunci iti dai seama cat este de important omul acela pentru tine.
Si atunci suntem suparati.
Dar de ce sa fim suparati ? Pentru ca, intr-adevar de doar, uneori chiar simtim ca ne rupem in doua si ca este capatul lumii. Dar oare este ? Oare atunci cand moare cineva este sfarsitul ? Eu nu cred.
Ce-ar fi daca spiritele ar trai pe pamant alaturi de noi, doar ca putini i-ar putea vedea ? Daca toti am putea sa le vedem, nu ar insemna ca ar fi ca si cum acei oameni nu au murit niciodata ? Sa ne gandim ca asa este ! De ce sa nu facem asta ? Si daca intr-adevar credem ca cei dragi sunt cu noi, doar ca nu putem sa ii vedem, salvam toate secundele pe care putem.
Si atunci, traim mai mult. Respiram mai mult. Iubim mai mult.
Asa suntem noi, oamenii."

Cele doua cuvinte

"Te iubesc.
Nu cred in aceste cuvinte. Nu credem. Sunt acele vorba spuse mult prea repede si care nu au nicio insemnatate pentru mine. Daca acum ar veni cineva la mine si mi-ar spune "Te iubesc", probabil as sta pe ganduri. Intr-adevar. Nu cred in ele, dar ma fac sa reflectez asupra realitatii in care traiesc. Si ma gandesc.
Cine este persoana care mi le-a spus ? De cat timp ma cunoaste ? Mi-a aratat vreodata ?
Intrebari multe. Reflectez.
Nu cred in "Te iubesc". Toata lumea le spune in ziua de azi doar pentru a fi, pentru a ascunde frica de necunoscut, de pierdere, de dezamagire. Toti o spun ca sa isi salveze fericirea, dar ceea ce nu stiu este ca niciodata nu poti fi fericit daca iti minti propriul suflet. Nu se poate.
Exista ceva ce se numeste constiinta. Ea stie daca spui adevarul. Si chiar daca persoana care aude cuvintele crede, ea nu va face nimic altceva. Doar va suferi. Este ironic, cred eu, cum doua cuvinte atat de simple pot sa raneasca atat de mult si sa dea peste cap o viata intreaga. Sunt o minciuna atunci cand nu sunt spuse din suflet. Sunt o minciuna atunci cand nu reflecta realitatea. Sunt o minciuna si rareori sunt un adevar.
Cred in cuvinte care pot inlocui "Te iubesc", cuvinte mai simple, sincere.
"Te plac"
"Tin mult la tine"
"As vrea ca acest moment sa nu se termine niciodata"
Dar acestea sunt doar iluzii romantice, niciodata un baiat nu spune asa ceva. Nu ? Toti se multumesc cu minciuni si spun : te iubesc. De ce oare ?
Eu nu ma multumesc cu putin. Nu cred in "Te iubesc", nu cred in iubire la prima vedere, cred in sentimente, in dorinta, in zambete, companii placute. Cred ca poata sa iti placa intr-adevar o persoana, dar nu cred ca aceste cuvinte aruncate dupa putin timp sunt adevarate.
Am cunoscut persoane care sunt impreuna de peste zece ani, dar nu i-am auzit niciodata spunandu-si "Te iubesc". Este oare aceasta o piedica in calea fericirii ? Nu stiu daca vreau sa le aud vreodata, poate, dar daca se va intampla, voi sti si daca sunt reale sau nu. Si probabil voi suferi.
Mai exista persoane care spun aceste cuvinte din inima ? As vrea sa cunosc una, si apoi ii voi oferi toata admiratia mea, pentru ca o persoana sincera este cea care recunoaste adevarul.
Cea care spune "Te iubesc" atunci cand iubeste."

Jumatate

"Masina coteste spre dreapta, dar in departare se contureaza cladirea impunatoare, noua, a garii. Trenul este deja in statie, asteapta sa se urce pasagerii, pentru ca apoi sa plece si sa ii duca departe. Sa o duca departe de mine.
Iesim din masina si privim imprejur. Fac o gluma pentru a ascunde ca, de fapt, imi vine sa plang. Ea incepe sa rada si caram bagajul extrem de greu pana la tren. Incercam sa il urcam, dar nu reusim.
"Parca am fi in filmele cu prosti..."
Asa e. Parca am fi. Dar nu suntem, pentru ca, altfel, totul ar avea un sfarsit fericit. Al nostru nu e. Se urca in tren. O ajut sa puna bagajul sus si ma imbratiseaza pentru ultima data in acea zi, pentru ultima data in acea vacanta.
Incepe scoala. Oare de ce ? Sarbatorile au trecut atat de repede, incat abia le-am simtit. Dar ele ce mi-au adus ? Multe. Stiu asta.
Cobor din tren si arunc o ultima privire inapoi. Ii zaresc parul rosu, dar nu pot sa ii vad fata. Ma intorc si plec.Imi zaresc chipul indurerat intr-o oglinda din gara. Imi privesc parul rosu - la fel ca el ei, doar ni l-am vopsit impreuna. Mai stii ? Mama chiar si acum imi reproseaza ca a gasit vopsea in debara. Oare cum...?
Oglinda ma arata doar pe mine, sunt singura. Ajung acasa si intru in bloc - sunt din nou singura. Ma simt ca o jumatate a unui intreg, dar cealalta jumatate nu mai este cu mine. Nu suntem un intreg.

Credintele spun ca fiecare are o jumatate a sa. Dar nu stim nici noi cum, credintele au ajuns sa spuna si ca jumatatea unei fete este intotdeauna un baiat, alaturi de care poate sa isi petreaca viata fericita si sa isi intemeieze o familie. De ce ? Jumatatea cuiva nu era persoana care o completeaza in tot ce se poate si care aduce fericire in viata in orice imprejurari ?
Eu cred ca asa e. Si daca am dreptate, atunci numai ea poate sa fie jumatatea mea, pentru ca alaturi una de alta, radem, glumim, zambim, suferim, ne distram si traim viata din plin.
Acum. Maine. Pentru totdeauna."