"Astazi am citit o poezie romantica, care compara dragostea cu absolutul, care te inalta si uneste doua fiinte diferite in intregul complet al existentei. Mi s-a parut asa frumoasa poezia, mai ca as fi plans. Dar nu am facut-o.
In clasa, in timp ce fiecare isi citea comentariul si idolatriza iubirea ca fiind eterna, suprema si absoluta, eu priveam, pe geam cerul. Era albastru mat, iar norii cenusiu-albiciosi pareau acuarela imbibata in apa si pictata pe hartie. Culoarea fada, ce se pierde in fundal.
Ma gandeam... Dragostea asta de care vorbesc toti este minunata, glorioasa, ii face pe toti sa fie fericiti si impliniti. Este aceeasi dragoste care ii raneste pe toti si ii face sa planga, dar pentru care ar omori oricine. Dar eu ? Eu unde sunt in povestea asta ?
Eu sunt la mijloc. Scriu despre dragoste si o iubesc, ca simplu concept. Dar nu am simtit niciodata un sentiment atat de inaltator, incat sa ma faca sa cred ca am atins absolutul. Pentru ca nimeni nu il atinge niciodata, doar are impresia. Iubirea ii face sa se minta singuri, de aceea se spune ca este oarba, surda si muta.
Iubirea nu are nevoie de vorbe care sa o exprime.
Iubirea nu are nevoie de priviri prin care sa se inteleaga.
Iubirea nu are nevoie de sunete care sa o armonizeze.
Iubirea spune totul, vede totul si este insasi armonia. Ea conecteaza doua suflete intr-o legatura suprema si imposibil de destramat.
Iar eu ? Eu nu am simtit asa ceva niciodata. Si stiu ca este foarte probabil sa nu fiu niciodata in stare sa iubesc atat de mult un om, incat sa uit de mine si de tot si sa ma mint sa am atins absolutul. Eu il caut si stiu ca nu il voi gasi niciodata. La fel cum nu voi gasi dragostea aceea arzatoare, care te innebuneste. Dar sper. Mai am speranta."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cititorii au incercat sa ma omoare azi :