Noaptea imi sopteste

"E intuneric si e liniste, asta-seara, ca intotdeauna. Stand pe podeaua rece de marmura, intinsa, privesc intr-o parte si incerc sa disting forme si culori in negura. Nimic. In mijloc, parca plutind intr-o alta lume, o lumanare arde. Eu astept acum, ca si in fiecare seara. Astept ? Nici eu nu stiu sigur ce. Tot ce stiu este ca asa mi-ai spus, sa te astept pe tine. Si eu te-am ascultat.
E frig in camera. Lumanarea abia mai palpaie, iar caldura ei nu ajunge pana la mine. Stau intinsa pe marmura rece ca gheata si privesc flacara, in timp ce vantul adie. Gemul spart, perdelele rupte si adie in bataia vantului, suierul noptii, toate imi sunt prea cunoscute. Ascult si inteleg ce imi spune lumea. Sunetul noptii e al meu, doar al meu, doar pentru mine. Eu il ascult si il inteleg.

Noaptea imi sopteste ca tu nu te mai intorci. Dar eu astept, pentru ca vreau sa vii. Stiu ca o sa vii. Doar ma amagesc...
E tare liniste aici. Camera goala e plina de praf, iar pe podea, curate sunt doar doua locuri - unde stau eu si unde palpaie lumanarea. S-a asezat praful pe mine de cat am asteptat, dar nu ma ridic de aici pana ce nu vii. Sunt hotarata.
Vantul bate din ce in ce mai mult afara. E frig asta-seara, ca in fiecare seara. Bate vantul prin sufletul meu si suiera, de gol ce e. Lumanarea abia mai palpaie si da sa se stinga incet, lumina fada se stinge si ea.
E intuneric si liniste intotdeauna, flacara ce odata palpaia si aducea caldura se stinse, iar eu inchid ochii - ma sting si eu."

Cum sa ne dezancoram in 5 pasi

"Un lucru foarte bine stiut este ca multe dintre persoanele pe care le cunosc traiesc in trecut. Undeva pe linia vietii lor a avut loc un eveniment care i-a marcat mai mult sau mai putin. Durerea acelui moment, abisul in care s-au cufundat, franturi de amintiri ale trecutului, toate s-au legat ca firicele subtiri de ata pana cand au format o funie, iar vinovatia le-a devenit ancora.
Si nu au mai putut sa mearga inainte.

Acesta persoane au uitat ca exista si prezentul, ca o flacara arzatoare ce dainuieste in intunericul tuturor, trebuie doar sa deschidem ochii si sa privim inainte, ne asteapta.
Insa ancora este totusi prea grea, flacara prea departe pentru ca funia sa ne lase sa o atingem. Eu am avut ancora mea personala, incetul cu incetul, m-am agatat de cer si am urcat spre soare, flacara fiecaruia. Insa ancora m-a tras in jos si pe mine.
Indreptandu-ne spre soare, agatandu-ne de cer, avem nevoie de foarfece si cutite care sa taie funia. Ale mele au fost dorinte, visuri, caldura persoanelor dragi care au fost langa mine. Funia s-a rupt in cele din urma.

Acele persoane care sunt inca ancorate, nu trebuie decat sa isi caute cerul pe care flacara arde, sa stie de ce sa se agate. Iar foarfecele si cutitele, ele vin pe parcurs. Pot sa fie lucruri pe care si le-au dorit mereu sa le faca, pot sa fie pasiuni descoperite brusc si pe care vor sa le urmeze, poate parintii, prietenii, poate o persoana pentru care trecutul merita parasit, o persoana mai puternica decat orice.
Gaseste-ti cerul, foarfecele, cutitele. Sunt ascutite, dar iti salveaza prezentul.
Respira.
Zambeste.
Plangi.
Iubeste.
Traieste.
Trecutul e al tau, trebuie doar sa iti gasesti prezentul.
Si atunci, flacara va deveni a ta. Prezentul e al tau."

Istorie

"Este oarecum amuzant cum de fiecare data cand ne propunem sa facem ceva, ne iese orice lucru, dar nu acela pe care ni-l doream. Insa de cele mai multe ori, noul rezultat este mult mai bun decat cel dintai.
Eu mi-am dorit un blog, nu stiu nimic mai mult. Vroiam sa aberez despre ce fac eu in fiecare zi, sa citeasca oamenii, sa imi spuna ca am o viata interesanta si eu sa aberez in continuare. L-am numit Black Rainbow nu stiu nici eu de ce. Pentru ca imi plac curcubeele, dar imi place si negru. A fost primul lucru care mi-a venit in cap.
Am scris primul post si dupa am ramas fara inspiratie. Amuzant. Asa ca am inceput sa postez scurta proza pe care o aveam in carnetul cu poezii. Si am postat, am postat, apoi am inceput sa creez din nou pentru ca ramasesem fara resurse. Viata a inceput sa imi devina sursa de inspiratie, iar eu propria mea muza. Nu mai aveam nevoie de altceva.

Oh Mighty Xim mi-a spus intr-o zi parerea ei despre de ce i se potriveste numele blogului meu. Pentru ca folosesc o mare varietate de nuante si abordez diferite teme, dar niciodata nu ma indepartez de ceea ce era la inceput - culoarea negru. Acest lucru m-a impresionat, nu credeam ca cineva se gandeste asa la blogul meu.
Deci Black Rainbow a devenit ca si sigla mea, o emblema pe care o port in inima si care ma reprezinta. Incetul cu incetul, am realizat ca oamenii care citesc acest blog sunt introdusi in lumea in care exist eu. Poate ca e ciudata si multi dintre ei nu sunt pregatiti sa infrunte demonii mei, dar unii sunt si de aceea sunt recunoscatoare. Pentru ca exista.

Now, Oh Mighty Senko are un blog si un nume, dar simte ca ii lipseste ceva. Ceva vizual, care poate fi recunoscut. Insa nu trebuie sa isi faca nimeni griji, gasesc o sigla. Si daca nu, o fabric. Doar de aceea Senko o are pe JoJo, care este un geniu - nici ea nu stie de ce !"

Ne cumparam viata

"Cumparaturile - se pare ca cele mai interesante si mai scumpe lucruri din viata ueni femei si a multor dintre barbati. Ne petrecem timpul umbland prin magazine cu zeci de plase cu haine si diverse obiecte, apoi ajungem acasa si ne amintim ca vazusem ceva care ne placuse si ne intristam. Despachetand, realizam ca avem ceva asemanator cu ce am cumparat, asa ca aruncam plasa cu totul in debara.
Este interesant cum modul acesta absolut banal si costisitor poate sa provoace atata distractie. Mie imi place sa merg la cumparaturi pentru ca... imi place. Dar cumpar numai ce am nevoie si nu arunc banii pe tampenii.

Azi am fost la cumparaturi. Este ciudat cum cateva ore petrecute intr-un centru comercial pot sa te faca sa realizezu atatea lucruri. Mi-am cumparat o perechen de botine cu toc inalt. Gandindu-ma si analizand lucrurile, acum cateva luni, nu mi-as fi cumparat tocuri niciodata.
Mi-am luat o haina din catifea in stil militar. Mi se pareau ciudate acum ceva vreme. Azi insa, se afla in dulapul meu.
Se apropie Balul, cu totii abia asteptam sa vedem spectacolul, dar mai ales sa ne afisam cu tinuta proaspat cumparata in club, la afterparty, si sa ne distram impreuna cu colegii.

Suntem clasa a 9-a. Ciudat, timpul trece asa de repede...
Ma schimb treptat. Inca nu imi dau seama daca in bine sau in rau, dar ma simt mai matura si mai capabila de a vedea viata asa cum este.
Ciudat. Cumparaturile chiar pot aduce fericirea uneori..."

Pierd lucruri pe masura ce castig altele

"Pot sa spun ca viata mea s-a schimbat foarte mult in ultimul timp. Acum un an, eram o eleva constiincioasa, care nu comenta decat atunci cand venea vorba de calculator sau televizor, care era in clasa a VIII-a si persoanele importante pentru ea erau prietenii. Eram un copil, pot sa spun.
Hey, Bee. Mai tii minte cand treceam pe strada si, vazand scoala in departare, incepeam sa radem ?
"Uite, Oana, clasa ta."
"Da, si are si aer conditionat !"
Si radeam. Am ras mult din prostii si m-am distrat. Eram clasa a VIII-a, scoala era prioritatea mea si prietenii cei care imi ridicau moralul.

Am crescut. M-am maturizat, pot sa spun. Viata mea s-a schimbat prin trecerea timpului, aparitia noilor persoane, trecerea la o noua etapa - liceul.
Hey, Bee. Inca mai trec pe langa scoala si privesc in departare. Dar, chiar daca tu esti langa mine sau nu, chiar daca rad, nu mai pot sa spun "Uite, Bogdan, clasa mea. Are si aer conditionat !"
Pentru ca nu mai e a mea.
Trecutul nu mai e al meu.
Am crescut."

I'm back

Hmmm... asta este ciudat. Nu stiu nici eu de ce, dar am promis ca nu o sa mai postez. Dar viata nu ne spune niciodata ce ne asteapta in urmatoarea secunda, deci se pare ca asta avea pentru mine.
Ceea ce m-a facut sa revin a fost chiar motivul pentru care am plecat. Am iubit vara asta, a fost minunata si mi s-au intamplat multe lucruri bune. Mi-am dat seama ca din cauza ei, bogul meu se deforma, in sensul ca nu mai era un Curcubeu Negru. Am crezut ca este pretul pe care trebuia sa il platesc pentru acea vara, dar acum stiu ca m-am inselat.

Am trait multe in acea vara, nu stiu sigur daca pot sa spun ca prima dragoste pentru ca nu stiu multe despre ea, desi scriu, dar ce a fost a fost minunat. Am ras si m-am distrat. Stii, am zis ca o sa indur orice ar fi pentru ca sunt fericita, ca toate fazele rele o sa treaca. Dar au trecut, oare ?
Nu stiu daca pot sa spun asta. Ceea ce incerc sa exprim este ca atunci cand tii mult la o persoana si ea tine la tine, este normal sa va declarati un cuplu. Am dreptate ? Singura problema este ca nu am realizat faltul ca niciodata nu poti sa fii impreuna cu cineva daca stiti numai voi. E amuzant, am crezut ca e posibil sa stie un grup restrans de prieteni si gata, dar m-am inselat.
Stii, am realizat ca o relatie e mult mai complicata, cere sacrificii. Nu situ la ce fel de sacrificiu ma astept, dar stiu ca asa cere. Eu am facut sacrificii ? Nu stiu, poate, poate nu. Nu o sa stiu niciodata poate.

Postul de azi este despre mine. Fara ghilimele, fara nimic. Iar tot ce am eu de spus este ca... sufar. De ce ? De adolescenta. E ciudat, dar e o boala contagioasa si care iti spala creierul. Eh, probabil trece. Sper sa treaca. Nu plang, nu vreau sa fac asta. Rad. Nu pot sa rad, dar vreau.
Stii, sper ca reusesc sa repar lucrurile. As vrea sa pot sa spun verde in fata tot, sa discut problema si sa rezolv totul, sa merg inainte sau sa ii pun capat. Vad eu ce fac. Da, vad...

Ne dezgolim de sentimente

A venit toamna.
Oare ? Cu totii privim afara si vedem copacii dezgoliti de frunze, natura moarta, pasarile plecate, totul parasit. Noi vedem toamna ca un anotimp pe calendar, care incepe la 1 Septembrie si se termina pe 30 Noiembrie. Dar oare nu este ea mai mult decat atat ?

Iti amintesti acea toamna ? Obisnuiam sa credem ca este speciala si sa o sarbatorim. Iti amintesti acea zi ? Eu da, si inca plang cand ma uit pe fereastra si cad frunzele, stiind ca eu am cazut odata cu ele. Am cazut in mrejele pasiunii si am gresit.
Sufletul meu este mort, l-ai dezgolit de sentimente, la fel cum face toamna copacilor. Caci in sufletul meu, tu esti toamna cea cruda care, odata iubind-o, m-a ranit. Acum vii la mine si ma privesti cu alti ochi. Nu mai sunt eu cea speciala, cea care transforma toamna in primavara, caci tu ai plecat. Probabil la fel ca pasarile calatoare, ai simtit nevoia sa pleci,sa te ascunzi.
Dar pasarile se intorc.
Tu nu ai mai venit inapoi...

A venit toamna.
Undeva in departarile trecutului, am iubit acest anotimp. Fiecare frunza, fiecare adiere rece a vantului, fiecare zi de Octombrie imi aducea aminte de tine. Si zambeam numai la gandul ca tu existai, si existam doar pentru tine.
Acum totul s-a schimbat.
Toamna nu mai trezeste decat suferinta pentru mine, sunt melancolica atunci cand frunzele cad, surad trist atunci cand pasarile zboara, incep sa plang atunci cand ziua se apropie. Mai tii minte ziua aceea ?
Am fi avut unsprezece ani acum, dar tu te-ai decis sa mori..."