Jumatate

"Masina coteste spre dreapta, dar in departare se contureaza cladirea impunatoare, noua, a garii. Trenul este deja in statie, asteapta sa se urce pasagerii, pentru ca apoi sa plece si sa ii duca departe. Sa o duca departe de mine.
Iesim din masina si privim imprejur. Fac o gluma pentru a ascunde ca, de fapt, imi vine sa plang. Ea incepe sa rada si caram bagajul extrem de greu pana la tren. Incercam sa il urcam, dar nu reusim.
"Parca am fi in filmele cu prosti..."
Asa e. Parca am fi. Dar nu suntem, pentru ca, altfel, totul ar avea un sfarsit fericit. Al nostru nu e. Se urca in tren. O ajut sa puna bagajul sus si ma imbratiseaza pentru ultima data in acea zi, pentru ultima data in acea vacanta.
Incepe scoala. Oare de ce ? Sarbatorile au trecut atat de repede, incat abia le-am simtit. Dar ele ce mi-au adus ? Multe. Stiu asta.
Cobor din tren si arunc o ultima privire inapoi. Ii zaresc parul rosu, dar nu pot sa ii vad fata. Ma intorc si plec.Imi zaresc chipul indurerat intr-o oglinda din gara. Imi privesc parul rosu - la fel ca el ei, doar ni l-am vopsit impreuna. Mai stii ? Mama chiar si acum imi reproseaza ca a gasit vopsea in debara. Oare cum...?
Oglinda ma arata doar pe mine, sunt singura. Ajung acasa si intru in bloc - sunt din nou singura. Ma simt ca o jumatate a unui intreg, dar cealalta jumatate nu mai este cu mine. Nu suntem un intreg.

Credintele spun ca fiecare are o jumatate a sa. Dar nu stim nici noi cum, credintele au ajuns sa spuna si ca jumatatea unei fete este intotdeauna un baiat, alaturi de care poate sa isi petreaca viata fericita si sa isi intemeieze o familie. De ce ? Jumatatea cuiva nu era persoana care o completeaza in tot ce se poate si care aduce fericire in viata in orice imprejurari ?
Eu cred ca asa e. Si daca am dreptate, atunci numai ea poate sa fie jumatatea mea, pentru ca alaturi una de alta, radem, glumim, zambim, suferim, ne distram si traim viata din plin.
Acum. Maine. Pentru totdeauna."

Acum

"Stau si incerc sa imi amintesc trecutul, il compar cu prezentul si imi dau seama ca nu seamana deloc. Unde au disparut acele zile pline de viata, luminoase, in care nimic nu ma putea face sa ma intristez ? Nu mai stiu.
Vreau sa vina din nou vara, sa pot sa visez, iar visele mele sa nu fie spulberate. Vreau sa fiu fericita. Acum ca iarna a venit, nu a omorat numai natura, ci si bucuria din sufletul meu.
Iti amintesti ?
Obisnuiam sa facem totul mai frumos doar zambind. Si zambeam pentru ca nimic nu putea sa ne umbreasca vreodata chipurile. Asta a fost demult, nu-i asa ? Timpul a trecut si a sters cu buretele orice urma din ce a fost.
As vrea sa ma intorc, acolo, in acea noapte atat de speciala de vara, sau chiar in acea seara de toamna, in care, desi era atat de frig afara, nu numai hainele imi tineau de cald.
Iti amintesti ?
Eu da, si stau si ma gandesc si ma intreb cand s-a terrminat totul ? Parca ieri era altfel, dar ieri era o alta zi dintr-o luna indepartata. Ieri cel adevarat a fost rece, tacut, ocupat de greutati.
Iti amintesti ?
Obisnuia sa fie altfel. Acum..."

Ma vezi sau doar te uiti la mine ?

"Uneori ma intorc spre tine si iti surprind privirea rece. Alteori, obisnuia sa imi arda pielea, sa ma faca sa ma simt vazuta, ca un centru al atentiei tale. Acum numai simt nimic, parca ai privi prin mine.
Iti simt sarutarile pe obraji, pe gat, pe buze, dar sunt reci, imi lasa un gust amar. Parca ar fi sarutarile iernii. Caldura de altadata s-a dus cu totul, mi-e dor de ea, de ce a fost. Acum parca numai e nimic. Mainile tale sunt inca fierbinti, iar locurile unde ma atingi se incalzesc, dar este caldura artificiala, stiu ca si tu simti la fel. Numai e ca inainte.
Ma imbratisezi si imi soptesti la ureche. Ce ? Nici eu nu stiu, vorbe in vant. Nici tu nu le crezi. Se poate ca un profund si adevarat "Te iubesc" sa devina in zilele noastre atat de superficial si simplu de pronuntat ? As vrea sa te cred cand te aud spunandu-mi cuvinte de dragoste, dar iti simt raceala din priviri, absenta sentimentelor in voce, si ma intreb... oare tu crezi ce spui ?

Obisnuiam sa fim mereu impreuna, zi si noapte, in fiecare moment gandul imi zbura la tine. Si acum, dar numai sunt fericita, chipul tau imi lasa un gust amar. Vorbele tale sunt acre, dulceata de altadata a disparut. A existat vreodata ?
Esti langa mine, si, totusi, te simt atat de departe, mi-e dor de tine.
Uneori ma intorc spre tine si iti surprind privirea rece. Te uiti la mine. Ma vezi. Ma studiezi. Sunt eu persoana care se reflecta in ochii tai ? Dragostea a disparut, dar noi suntem inca aici.
As vrea sa dispari si tu. Asa, nu m-ar mai durea atat de mult despartirea."

I-am vazut

"I-am vazut trecand pe langa mine intr-o seara insorita de noiembrie. Vantul sufla cu putere afara si eu abia tineam haina pana sub barbie sa nu imi fie frig la gat, iar ei treceau amandoi pe langa mine si radeau. Se tineau de mana si pareau atat de fericiti, incat nici vantul, nici iarna, nici chiar nefericirea si moartea naturii nu le putea spulbera momentul.
I-am vazut intr-o seara friguroasa de noiembrie, au trecut pe langa mine si nici nu s-au uitat inapoi. Oare el m-a recunoscut ? Ma schimbasem atat de mult in interior, incat sunt sigura ca daca ar fi vorbit cu mine si-ar fi dat seama ca nu mai eram aceeasi persoana. Dar fizicul, oare se schimbase atat de mult ?
L-am vazut cu coada ochiului cum si-a intors capul. A privit silueta mea in timp ce se intorcea cu spatele si pleca. Oare m-a recunoscut ? Oare si-a dat seama ca, in noaptea aceea de noiembrie, a trecut pe langa mine ?

Mi-a spus ca am fost prima lui iubire, l-am crezut. Am fost prima femeie pe care a iubit-o si, demult, obisnuia sa imi sopteasca dulce ca voi fi mereu si singura. Nu am fost decat prima, din pacate.
Acum nici nu ma recunoaste. Acea fata, pe care eu nu o cunoscusem niciodata, dar de care auzisem de atatea ori, mergea alaturi de el. Era frumoasa, asa cum imi imaginasem intotdeauna. Ma consolasem spunandu-mi ca trebuia macar frumoasa sa fie daca renuntase la mine atat de usor pentru ea.
I-am vazut trecand pe langa mine intr-o noapte de noiembrie. Oare m-a vazut ? Da, caci s-a intors si m-a privit cu coada ochiului. M-a recunoscut ? Tot ce se poate, pentru ca a zambit. Dar foarte bine putea sa ii zambeasca si ei.
I-am vazut intr-o noapte de noiembrie. Vantul sufla cu putere frunzele de pe alei, afara era frig.
L-am vazut intr-o noapte de noiembrie. El oare m-a vazut ...?"

Breathe

"Think. Do not speak. Breathe.
Vantul bate. Normal, doar intru in gura de metrou si astept sa vina trenul care sa ma duca spre casa. Nu acasa. Spre casa. E Bucurestiul la pranz, tocmai am coborat dintr-o masina rosie care pleaca si ma lasa pe mine pe trotuarul batut de vant, iar eu privesc in urma, asteptand privirile care sa imi zambeasca.
Masina rosie a plecat. Eu am ramas singura.

Smile. Do not cry. Breathe.
Nu mai plang de ani de zile deja, vreau sa cred ca am crescut.. Am crescut, stiu asta. Sunt inca un copil.
Intru la metrou si mai privesc inca o data. Masina rosie a intrat in intersectie si a disparut in tumultul orasului. Seara trecuta a fost, nu-i asa ? Seara trecuta eram impreuna, camera plina de rasete, pijamale colorate, o chitara neagra, un telefon dupa miezul noptii. Acum nu mai e nimic.
I miss you already, Hachiko."


"Wave. Do not be sad. Breath.
Usa cu senzor nu vrea sa se deschida in calea ta, parca tinand cu mine, o data in viata. Eu stau in spate si astept. M-ai imbratisat de cateva ori si m-ai plimbat ca o jucarie de plus in brate, razand si sugrumandu-ma. Am ras si eu.
Se face tarziu. Gheata e din ce in ce mai plina de zgarieturi, patinele se aud. Vreau si eu. Nu ma deranjezi, sa stii. Pentru tine, as renunta la gheata. Si la seara. As opri timpul in loc.

Laugh. Do not stop talking. Breathe.
Momentele acelea sunt printre cele mai fericite. Ma simt in lumea mea, in care existam numai noi doua, in care timpul s-a evaporat, efemeritatea lui s-a transformat in picaturi de apa, pe care frigul le-a inghetat si apoi s-au distrus una pe alta, treptat. Aici e cald. Aburi fierbinti ies din cafea. Mai vreau inca una.
I want you to be here, Neechan."

Cum ar fi...?

"Revin intr-un moment al trecutului pentru a-i da viata prin prezent, prin cuvinte, prin ganduri. Sentimente.
Merg pe strada, iar vantul imi mangaie fata. Atat de banal. Castile fac muzica sa imi rasune in urechi si, in timp ce ascult preacunoscuta melodie Sleeping Sun, privesc lumea din jur cum trece pe strada. Unii sunt cunoscuti, chipuri pe care le-am mai vazut si inainte, in trecutul indepartat sau apropiat. Unii sunt necunoscuti, chipuri care nu imi spun nimic.
Si ma intreb... Cum ar fi sa nu exist in ochii lor ?
Sa fiu invizibila, sa merg pe strada si nimeni sa nu ma vada.
Nu mi-as mai pune intrebari ca "Asta este cumva...?" sau "De ce se uita toti asa la mine ?" sau "De ce oare ma remarc in multimea asta de oameni omogeni ?".
Totul ar fi mult mai simplu. Vantul mi-ar rasfira parul, as alerga pe strada, as canta cu voce tare, m-as com porta ca nebuna care vreau sa fiu si nu pot. Pentru ca oamenii nu ma vad. Pentru ca oamenii nu au nici cea mai vaga idee ca eu sunt acolo. Pentru ca in lumea nevazuta, nebunia, trasatura de a fi diferit, eterogen, muzica, hainele iesite din comun, nu sunt lucruri care trebuie privite cu indoiala si urate. Pentru ca lumea in care vreau eu sa ma aflu este o alta lume.
As vrea sa trec in nemurire prin invizibilitate. Atunci cu totii s-ar uita la mine si nu m-ar vedea, iar eu le-as zambi si i-as privi plina de dispret, pentru ca eu le-as fi superioara, eu as vedea ceea ce ei nu vad - in acelasi timp, lumea vazuta si cea nevazuta.
As fi un zeu. As fi oare ?
Nu.
As fi un muritor invizibil.
Nimeni nu m-ar vedea, nimanui nu i-ar pasa, nimeni nu s-ar deranja.
Cum ar fi sa nu exist in ochii lor ?"

Fara pereche

"Intr-un moment de inspiratie maxima, la o ora cam tarzie din noapte, avand cea mai placuta companie la capatul celalalt al firului, intr-un acces de narcisism acut, am realizat care este de fapt problema cu mine.
Sunt un pantof.
Pantofarul m-a facut prima data doar pe mine, fara o pereche, deoarece eu am fost diferita, ciudata, unica, anormala. Si s-a hotarat ca nu exista pereche pentru mine.
Insa pantofarul a dmisionat in curand, iar altul a venit in locul lui. Acesta cel din urma s-a gandit ca nu da bine un pantof ca mine sa fie singur, sa nu poata fi purtat deoarece nu se afla in pereche. Asa ca a mai creat un pantof. Dar pentru ca acest pantofar nu era atat de priceput ca si primul, al doilea pantof nu a fost identic cu primul, cu mine, si nu s-au potrivit perfect.
Pantofii au aparut pe piata, oamenii au cumparat perechea, fara insa sa observe ca pantoful stang este cel realizat cu atata indemanare, iar cel drept este doar o copie nereusita. Iar acum, oamenii care poarta perechea d pantofi nu isi dau seama, dar cel drept ii strange putin, pentru ca nu este diferit ca cel stang, este normal si banal.
Pentru ca eu sunt cea diferita.
Pentru ca eu am fost creata intai.
Pentru ca eu nu am pereche in lumea asta.
Pentru ca eu nu ar trebui sa fiu purtata.
Pentru ca eu sunt eu."