Devenim din ce in ce mai neumani

"Clipesc des si fara intreruperi. Deschid ochii incet, privesc in jur. Intuneric. Ii inchid si nou. Intuneric. De ce totul trebuie sa fie intuencat ? Pentru ca asa este si drumul pe care noi il urmam - niciodata nu stiu ce urmeaza, ca intr-un tunel fara lumini.
Toti spun ca trebuie sa gasesti capatul tunelului si sa iesi din el. Ce vrea sa insemne asta ? Sa inveti sa ghicesti viitorul ? Nu, inseamna sa mori. Atunci, de ce iti spun toti sa piei din aceasta lume ?
Oamenii sunt greu de inteles, vad si eu, intr-un sfarsit. Iar fiecare lucru pe care il fac poate fi inetrpretat. Unii fac asta, altii nu. Depinde de persoana daca ceea ce faci este gresit sau nu.
Viata nu are logica, nici nu ar trebui sa aiba. Daca totul ar respecta un program strict, atunci nu am mai fi oameni - am fi roboti. Dar...ah ! Aceasta este problema cea mai mare cu noi. Devenim pe zi ce trece din ce in ce mai neumani. Si disparem, fara macar sa apucam sa realizam acest lucru.

Pe strada e intuneric. Un tanar, in jur de nouasprezece ani, cu carnetul proaspat luat, se decide sa fure din garaj masina cea tare a lu' tata si sa dea o tura, pentru ca asa arata el cine este. Prinde viteza prea mare. Nu vede semaforul din cauza ca a baut si el un paharel sau doua cu prietenii inainte. Cum, e major ? Are voie sa bea. Deci, nu vede semaforul si nu observa ca din dreapta vine o alta masina, probabil un cuplu cu cei doi copii mici ai lor, intorcandu-se dintr-o excursie. Doar o presupunere. Iar tanarul cu carnetul proaspat luat, cu cateva pahare baute, care nu vede semaforul, face accident.
In accident mor cinci persoane, inca trei sau patru aditionale, depinzand daca tanarul avea pasageri sau nu in masina. De obicei, iubita si prietenul cel mai bun, cu iubita.

Si asa se etrmina totul. Halal luminita de la capatul tunelului ? Poate farurile masinii din fata. Apoi geamul se sparge, si totul se termina.
Sfarsit."

Cel dintai zbor

"M-am trezit azi de dimineata cu o dorinta imensa sa zbor. Nu am crezut vreodata ca un lucru banal poate sa ma intereseze atat de mult. Dar am avut un vis in care eram o pasare. Exploram albastrul cerului inalt si ma bucuram de viata fara a avea vreo grija. Imensitatea boltii, ca o oglinda cosmica in care mi se reflectau ochii intunecati, ca noaptea vasta si dominata de negru...
Iar eu imi ridicam privirea catre cerul la care nu puteam ajunge, dincolo de orice vis si orice dorinta. Vroiam sa ma ridic spre inaltul unde straluceau sute de stele, unde singurul lucru care conteaza este sa zbori.
Dar eu nu m-am inaltat, nici nu am cazut, am continuat sa zbor drept in fata, cu capul inainte.
Am visat ca zburam..."

Pot sa plang si sa rad simultan ?

Astazi a fost o zi noua.
Am pasit pe asfaltul tare si infierbantat de razele diminetii si m-am indreptat catre teatrul unde tocmai se incheiase festivitatea de sfarsit de an a clasei a douasprezecea. Promotia 2010, huh ? Si noi suntem promotia 2010, doar ca cea care termina gimnaziul. I-am vazut pe toti imbracati in robe rosii, facand fotografii, cu diplomele in mana. Pareau fericiti, dar tristi.
Daca stau bine si ma gandesc, pentru ei este sfarsitul. Scoala s-a terminat si au toata viata inainte sa faca ce vor ei. Si noi suntem la sfarsit. Spunem adia gimnaziului si colegilor pe care i-am urat sau i-am iubit in acesti patru ani de scoala. Diferenta dintre noi este ca noi mai avem de mers pana sa ajungem la capatul tunelului. Iar pana acest lucru se va intampla, va mai dura.

I-am privit entuziasmata si plina de admiratie. Ei sunt mai mari, mai ezperimentati, au mai trecut prin ce trecem noi acum. Si, totusi, incercam sa imi opresc lacrimile sa nu imi curga. Acea priveliste m-a intristat.
Am reusit sa le orpesc, dar mai am o saptamana. O saptamana si vine petrecerea, cea care marcheaza adevaratul sfarsit. Atunci, nu voi mai incerca sa ma abtin sa plang, nu va mai fi nevoie.

Dupa un sfarsit mereu urmeaza un nou inceput. Vreau sa cred asta.
Salutari promotiei 2010 ! Si noi facem parte dintre ei...

My Personal Puppy Eyes

A venit si acest timp si stiu ca dupa asta nu o sa mai traiesc.

Ami

O sa imi fie greu sa vorbesc despre tine fara sa folosesc stilul meu caracteristic si sarcasmul, dar o sa las latura mea melancolica sa puna stapanire.
Imi amintesc si acum prima zi in care ne-am cunoscut. A fost demult, nu-i asa ? Parca a rtecut o vesnicie. Erai politicoasa si draguta si atunci cand ma uitam la tine imi spuenam ca semeni foarte mult cu Lumiere - aveai acel aer de domnisoara de societate, pe care il mai ai si acum, dar nu atat de puternic. Imi place sa cred ca te-ai destins in prezenta mea si poti sa zambesti mai mult si sa spui tampenii - eu voi rade si voi fi fericita.
Stii, dintre toate prietenele mele, tu esti cea care ma face sa ma gandesc la o ora mai mare. Pentru ca esti responsabila si mereu ma certi atunci cand gresesc sau atunci cand ma comport copilaros. Tocmai de asta o fac - pentru ca imi place *puppy eyes*
(Scena : eu iar fac o prostie, tu ma certi, eu fac acei ochi de catelus si sar la tine in brate, ma mangai pe cap si spui "Yoshi, yoshi" si am trait fericite pana la adanci batraneti.)

Nee, vreau sa cred ca atunci cand acest an se va termina, noi o sa continuam sa fim prietene. Si ma voi intalni cu tine, cu Reira, cu Deea si vom rade din nou si ne vom aminti de toate peripetiile noastre - mai destepte sau mai putin destepte. "Si Iuli vorbea singura pe banca.." "Si Deea a spus aia..." O sa fie amuzant.
Nee, o sa facem asta, nu ? Nu vreau sa las liceul sa ne desparta. Mi-e frica, trebuie sa recunosc.

Mi-e frica de necunoscut, de ceea ce se afla acolo, nu vreau sa fiu nevoita sa imi fac noi prieteni. Chiar daca nu vreau, acest lucru se va intampla. Dar ceva ce, de asemenea, nu vreau, este ca sa ii pierd pe prietenii vechi. Nu o sa lasam sa se intample asta, nu ? O sa fie un an, la fel ca si acesta, si cel din urma, si cel dintai.
Ami, vrei sa zambesti pentru mine ? Acum, cand nimeni nu te vede, cand colegii fata de care trebuie sa te comporti dragut (si asta doar pentru ca esti buna, nu ca mine) nu sunt aici. Ca sa te vad numai eu, razi, zambeste, asa cum stii tu cu adevarat.
Suki yo !

Suntem oameni

"Frunzele moarte se usuca si cad, imbatranite si obosite de atata viata. Vine vara, nu ? Copacii inverzesc, florile infloresc, dar noi, noi reinviem ?
Ca niste frunze vestejite, purtate de vant, obosim. A trecut toamna de mult, nu ? A trecut si iarna, am ras, am plans, ne-am distrat. Iar acum, cand natura revine la viata, suntem prea obositi sa mai zambim, sa mai traim.
Ca niste frunze galbene in vant, noi obosim. Purtati de valul si energia vietii, e prea mult pentru noi. Incetul cu incetul, ne stimgem, si stim asta. Sfarsitul e aproape, chiar daca suntem abia la inceput. Cu fiecare secunda ce trece, ne apropiem din ce in ce mai mult de final.
Ca o frunza ruginita si batuta de vant, putem sa reinviem ?
Ecoul surd si greu al realitatii rasuna in departari, fad, pierzandu-se printre ani.
Suntem oameni, deci, efemeri."

White + Purple = Art

"Panza larga luceste alb mat in lumina pala a becului. Pensula sta rezemata de paharul plin cu apa, umeda si plina de vopsea. O iau si o clatesc, apoi o asez frumos in trusa. Nu voi avea nevoie de ea.
Iau tuburile de tempera si adaug putina acuarea pe paleta de plastic, apoi rasucesc dopul, sigiland substanta fluida in interiorul flacoanelor albe. Imi sterg degetele lungi si albe de un prosop aspru, violet, apoi il arunc cat-colo, undeva pe canapeaua din spatele meu.
Imi trec degetul aratator prin rosu, iar pe cel mijlociu, prin albastru, apoi intinez si amestec cele doua culori pe bucata de panza alb mat ce luceste in lumina pala a becului. Becul clipeste, mai puternic, mai stins. Cred ca se va arde.
Cu degetele patate de rosu si albastru, intind cele doua culori si, fara pensula, doar cu tempera, pictez o forma nedeslusita, ca un curcubeu din doua culori. Si ploua pe panza alb mat.
Iau ametist si cenusiu si le arunc pe plansa, spoind cu pete purpurii curcubeul meu din doua culori. Mov si violet, frumoasa combinatie, aproape ca seamana.
Ma spal pe mana, intind bratul sa prind prosopul, dar nu e. Oftez, ma ridic si ma indrept catre canapea. Pe drum, ma opresc sa mai sorb din ceasca de cafea de pe masa. S-a racit. Imi sterg cu grija degetele - ajutoarele mele, apoi ma asez in fata plansei. Si, cu o miscare de mana, intinez totul, amestec, distrug, creez.
Creez."

Noi dansam

"Astazi, cerul a fost ca un cenusiu palid, ca un gust amar, sters cu lamai coapte. Nu a plouat, cerul a fost cenusiu, dar senin, iar noi l-am privit curiosi, lasand umbrela sa ne cada din mana stanga si lacrimile sa fie sterse de mana dreapta.
Fericirea, prietenia, iubirea, sunt lucruri abstracte. Dar sunt sigura ca daca ar avea trup, la fel cum au suflet, ar fi picaturi de ploaie. Timpul ar fi cerul cenusiu si palid, batut de vreme, de anotimpuri. Pamantul ar fi viata insasi, pe care pasim zi de zi. Iar noi suntem noi.
Noi dansam in ploaie. Din inaltul timpului picura cu sentimente si trairi abstracte catre viata, trecand prin noi, apoi prelingandu-se spre pamant. Toate trec pe langa noi, la fel ca ploaia, nimic nu este etern.
Iar noi dansam in ploaie."