Happy B-Day

Astazi a fost o zi ciudata. Ca si ieri. Ca si alalteieri. Ziua de dinainte de alalteieri a fost uimitoare, am aflat lucruri noi, m-am bucurat atat de mult incat am inceput sa sar prin casa de una singura in mijlocul noptii si am fost atat de speriata de respingere, incat m-am ghemuit pe canapea si mi-am ascuns privirile de restul lumii.
Aceasta saptamana a fost ciudata. A inceput tocmai perfect, cu o zi putin ploioasa, dar plina de buna dispozitie, a continuat cu o petrecere nebuna cu doar doua persoane si multe, multe rasete, iesiri in oras si prostii inocente si nostalgice ale copilariei demult trecute. Dar acestea au fost luni si marti.
Miercuri, a fost o zi normala.
Joi, a fost o zi superba. Trebuia doar sa se intample lucrurile potrivite si sa imi pertec timpul alaturi de persoanele potrivite si nimic nu putea sa fie mai bine. Petrecerea de marti a continuat joi seara. Azi este vineri. O zi normala. Destul de banala pot sa spun, ma simt destul de singura. Totul este destul si nimic nu este de ajuns.

Saptamana mea a fost ciudata, dar a fost a mea. Ziua de joi nu mi-a apartinut, a fost o zi cu totul speciala, in care nu am reusit sa sarbatoresc decat zambind si gandindu-ma in alta parte, in timp ce nebunii mei mimau fericirea si radeau.
Joi a fost Ziua Vrajitoarelor. Dar nu a fost doar atat. A fost o zi speciala. A fost Joi. A fost Vara.

La Multi Ani !

Iubind ploaia

"Cerul se despica in doua cu o lumina puternica, apoi, ca lovit de artificii, rasuna in departari a tunete. Afara se intuneca brusc si ploaia incepu sa cada, cu stropi marunti si calzi, prelingandu-se din norii cenusii.
Toata viata mea, ploaia m-a urmarit. Sentimentele mele cele mai puternice ma leaga de ea, strigarile mele interioare aduc a tunete, iar insasi persoana mea este un fulger. Raza de lumina (Senkō, 閃光). Acum, cei ce iubesc stiu ca atunci cand esti indragostit, nu mai conteaza cine esti tu sau ce vrei, ci tot universul se roteste in jurul persoanei dragi.

Atunci cand privesc in picaturile de ploaie, nu imi mai vad sentimentele, nu mai sufar, nu imi mai amintesc. Te vad pe tine zambindu-mi si cerandu-mi sa raman cu tine pana ce ploaia s-o opri si s-o crapa de ziua, pentru ca luna sa ne fie sfestnic si impreuna sa iubim cu tandrete, cu disperare noaptea. Iar eu, copila nevinovata si indragostita, as accepta de indata, iar intunericul ar fi speranta, ploaia ar fi inima mea ce bate, tanjind dupa iubirea ta.
Privesc in proaie si te vad pe tine promitandu-mi zile insorite, nopti ploioase, in care doar noi doi sa existam, intr-o camera slab luminata de focul unei lumanari. Iar eu, naiva si tanara, m-as lasa tie, pentru a ma distruge si a ma aduce din nou la viata.

Ploaia imi da iluzii, imi arata vise si imi transforma cele mai mari dorinte in realitate. Dar tu cel din vise si cel adevarat nu sunteti aceeasi persoana, iar eu tot singura sunt, ascultand tunetul, privind fulgerul si iubind ploaia."

Life that's called "Life"

" If death meant just leaving the stage long enough to change costume and come back as a new character...Would you slow down? Or speed up?"

"Your birth is a mistake you'll spend your whole life trying to correct."

"The one you love and the one who loves you are never, ever the same person."

" The unreal is more powerful than the real, because nothing is as perfect as you can imagine it. Because its only intangible ideas, concepts, beliefs, fantasies that last. Stone crumbles. Wood rots. People, well, they die. But things as fragile as a thought, a dream, a legend, they can go on and on."

"Our Generation has had no Great war, no Great Depression. Our war is spiritual. Our depression is our lives."

"What I want is to be needed. What I need is to be indispensable to somebody. Who I need is someone that will eat up all my free time, my ego, my attention. Somebody addicted to me. A mutual addiction."

Chuck Palahniuk

Eu sunt eu si daca ai o problema cu asta, suna-mi avocatul

Astazi, stand cu pixul cel verde si lunguiet in mana si jucandu-ma cu el ca si cu o papusa din copilarie, am constatat un lucru. Acea carte pe care o citesc de zile intregi, acel roman care imi aduce cosmaruri prin simplul gand ca trebuie sa il citesc, mi-a trezit ganduri noi, pierdute demult, pe care incercasem sa le ingrop, desi stiu ca ar fi trebuit incinerate.
Revin la realitate, dar de data aceasta, doar prin simplul fapt de a fi eu. Aceasta, dupa cum cred ca isi da seama oricine, nu este o creatie de-a mea, intre ghilimele, in care iau unul dintre sentimentele mele fade si multiple si il transform intr-o opera. Spun "opera" pentru ca, pentru mine, o opera este produsul creatiei, muncii si viziunii artistului, indiferent daca este reusita sau nu.

Am realizat astazi ca lucrurile care ne inconjoara sunt doar o minciuna. Eu, care urasc falsitatile si nu suport ca persoanele din jurul meu sa fie altceva decat ce le cere sufletul sa fie, am realizat ca insasi eu sunt o minciuna.
Ma uit in oglinda si vad o piele alba, un chip rotund, incadrat de parul saten, putin ondulat. Am ochii caprui cu nuante aurii, un aparat dentar care imi afecteaza zambetul larg, dar care nu ma impiedica sa zambesc. Si, totusi, cine imi poate garanta ca ceea ce vad eu in oglinda in fiecare zi este adevarat ? Poate ca ochii mei se inseala, poate sa pielea mea, cu care imi ating parul, nu da doar impresia ca am parul putin ondulat cand el este, in realitate, cret ?
Gandul ca ceea ce cred eu ca sunt ar putea fi o minciuna ma ingrozeste. Nu vreau sa recunosc, dar chiar si cei mai mari filosofi au recunoscut posibilitatea ca ceea ce se intampla in jurul nostru in fiecare moment poate fi,intr-adevar, produsul imaginatiei noastre, a tuturor. Iar acum vine intrebarea : "Atunci de ce vedem cu totii lucrurile la fel ?" Nu le vedem, De exemplu, acuzam daltonistii ca vad culorile diferit. Dar cine spune ca ceea ce vad ei nu este real. Pentru ei, nu este minciuna faptul ca rosul nostru este verdele lor, iar verdele nostru este rosul lor.
Atunci, cum ramane cu realitatea noastra ? Greu de spus. Punand in fata un om aparent sanatos si un daltonist, fiecare o sa spuna culorile de la semafor in moduri diferite. Chiar si asa, cum poti sa spui care dintre ei are dreptate ? Daca ai fi un om presupus normal, ai fi de acord ca semaforul are culorile "rosu, galben si verde". Insa daca ai fi daltonist, ai raspunde : "verde, galben si rosu".

Deci, realitatea este alternativa si contradictorie cu insasi existenta omului. Se poate ca pixul din mana mea, cel verde si lunguiet, sa fie de fapt kaki si cilindric, dar ochii mei imi arata culori si forme diferite, iar mainile mele, pielea mea sa perceapa acest obiect altfel decat cum este el.
Privindu-ma in oglinda, pot sa spun ca nu sunt sigura daca persoana care se uita inapoi este cu adevarat cine sunt eu. Totusi, stiu ca gandurile, sentimentele, atitudinile, relatiile cu persoanele din jurul meu sunt adevarate. Iar aceasta, ei bine, este singura realitate pe care o cunosc.
Eu sunt eu si situ ce stiu si nimeni nu poate sa conteste acest lucru.

Cu totii tindem spre inalt

"Acesta este lucrul pe care noi il numim realitate ? Acel sentiment crud si neiertator care distruge orice intalneste in calea lui, vise, dorinte, sperante ? Telurile noastre, adunate impreuna, creeaza iluzii, care ne fac sa credem ca aceasta lume este mai buna si mai adevarata, iar tot ce ne propunem poate sa se indeplineasca. Ca oameni, uram sa fim mintiti de ceilalti, dar ne mintim singuri fara nerusinare, mai tarziu plangem, apoi ne trezim si realizam ce se intampla cu noi - ne lovim de acel zid de nestrapuns al realitatii.
Transparent, dar atat de palpabil, fiecare om ajunge la un moment dat in fata acestui zid. Unii renunta, altii incep sa il inconjoare, cautand o portita de scapare, care sa ii treaca pe partea celalta, dar cu totii constata ca nu se poate. Desigur, mai exista si acele exceptii care, urcandu-se pe spatele prietenilor, rudelor, persoanelor cunoscute sau necunoscute, reusesc sa ajunga in varf si privesc mandrii lumea inconjuratoare, crezand ca au biruit zidul. Dar cand sa coboare, cad in gol si se ranesc, caci nici dincolo de zid nu sunt iluzii - doar lucruri la fel de palpabile si dure.

Deci, cel mai bun lucru pe care il putem face este sa acceptam realitatea de la inceput, asa cum este ea, si sa incercam sa uitam de vise si de dorinte, sa acceptam ca acestea nu vor deveni niciodata reale.
Totusi, prin natura noastra, oamenii sunt nonconformisti si tind ca faca orice altceva decat ceea ce este normal. Tocmai din acest motiv, visele, sperantele, iluziile nu contenesc a se naste, iar noi, oricat de mult ne-am rani, continuam sa ne agatam de aceste lucruri, sperand ca, itnr-un sfarsit, ele vor zbura si ne vor trece de cealalta parte a zidului.
Si poate ca unii chiar vor reusi."

Un copil numit "Disperare"

"Am crezut ca traiesc intr-un basm. Am cazut in abisul sperantei si mi-am permis sa visez, sa ma gandesc la viitor. Am dat voie optimismului sa puna stapanire pe mine, chiar daca doar pentru o clipa, dar apoi am regretat.
Am cazut in abisul sperantei. Odata ce ajungi acolo, nu mai este cale de intoarcere. Poti doar sa ratacesti neincetat, cautand o cale sa ajungi acasa, fara sa stii ca, pentru tine, nu mai exista asa ceva.

Vazand Epimetheus ca ies atatea rele din cutia, a si trantit la loc capacul. Dar prea tarziu se desteptase. Napastele se inaltasera, si lumea le purta in carca. Mai ramasese in cutie numai o aratare mica, firava si cu aripi slabe. Ea n-apucase sa mai zboare si purta numele : Speranta.

Este omeneste sa gresesti. Iar eu, ca si om ce a trait pe acest pamant si a cunoscut cele drepte si cele nedrepte, am gresit. Doar pentru o clipa, mi-am lasat sufletu sa cugete, iar speranta m-a incoltit si mi-a cuprins talia, m-a apucat de glezna si a inceput sa ma traga in jos, spre abisurile cele mai intunecate. Acolo unde ne nastem toti, ne intoarcem in cele din urma.
Speranta mea a dat nastere, in cele din urma, la un alt sentiment. Caci, implicandu-se in viata mea si dragostea, cele doua s-au contopit si, ajungand aproape de cercurile infernului, si-au lasat pruncul in grija mea, pierduta in necunoscut.
Iar acest prunc a fost...disperarea..."

Nu stiu nimic

"Cerul e gri si intunecat, parca senin, dar acoperit de nori. Ferestrele mele, umbrite de draperii rosii, nu-mi permit sa ma uit afara. Cerul e cenusiu, e doar o presupunere. Poate ca ploua. Dar daca stau atent si ascult, nu aud decat respiratia mea accentuata. Plang ? Nu cred, nu stiu, nu imi dau seama.
Peretii camerei mele sunt albi. Sau poate negri, sau poate gri, la fel ca cerul. E intuneric, ar putea sa fie si roz. Sau e doar de la draperii ? Nu stiu, nu stiu nimic. As vrea sa stiu. Nu imi place sa ma simt nestiutoare, vreau sa cunosc totul, cat e lumea de larga, eu sa vad, sa aud si sa simt tot ce simt oamenii.

Dar eu nu stiu nimic. Nu vad decat peretii albi, sau poate negri, sau poate transparenti ai camerei mele. Nu aud decat repiratia mea accentuata, din care nu imi dau seama daca plang sau nu. Nu imi simt decat buzele si ochii uscati, privind tavanul gol si mat al camerei.
Sunt inchisa intr-un cub de sticla nevazuta.

I need a hero to break the walls around me. But I won't open myself to just anyone. So here comes the question, seeker...
Do you even like me ?"