Incerc, dar...

Nu am crezut niciodata ca ma voi intoarce aici, de unde am plecat in primul rand. Am parasit coltul meu de lume cu ceva vreme in urma deoarece am crezut ca m-a invatat tot ce se putea, am crezut ca mi-am gasit rostul si fericirea si ca nu voi mai avea nevoie de acest curcubeu incolor pentru a ma ghida. Aflu, insa, nu sunt sigura daca in mod placut sau nu, ca nu exista ceva numit sfarsit, ca totul este un cerc vicios si se repeta indiferent de dorintele si visele noastre.

Am crezut ca nu mai pot invata nimic, ca mi-am gasit locul in aceasta lume tumultoasa si plina de contradictii, dar parasind orasul si, practic, societatea pentru cateva saptamani, mi-am creat o noua lume, un colt de Rai in care am descoperit alte lucruri si alti oameni de care nu m-as fi despartit nici in ruptul capului. Iar atunci cand saptamanile s-au terminat si a trebuit sa ma intorc acasa, m-am gasit debusolata, complet dezorientata si cu o dorinta arzatoare sa ma intorc. Nu imi mai gaseam, din nou, locul in lumea de aici.

Acum, gandindu-ma la oamenii pe care i-am intalnit si de care imi este atat de dor, la lucrurile care imi lipsesc. Patul, camera si mirosul intepator de fum, caldura infernala, zgomotul vecinilor nepoftiti si senzatia ca mi-am gasit locul. Colega mea de camera. Cafeaua de dimineata. El.

Incerc sa ma reintegrez. Incerc sa redevin eu. Incerc..., dar nu pare sa imi reuseasca, caci de fiecare data cand ma uit catre cer, gandurile par sa fie ale oricui, doar nu ale mele. Nu imi recunosc reflexia in oglinda.

Afara ploua acum. Ma amuza ironia vremii, de fiecare data cand ploua si sunt melancolica, scriu. Chiar si acum. Incerc, dar...