Doi ani, o luna si douazeci si patru de zile

Plutesc in deriva. Nu ajung niciunde, dar asta nu inseamna ca am si plecat de undeva. Ma aflu pe o barca, in mijlocul oceanului, in plina furtuna, si in zadar incerc sa zaresc pamant. In jurul meu, totul e apa. Simt cum ma cheama catre ea, cum imi spune sa renunt la a mai lupta si sa imbratisez racoarea ei morbida. As vrea sa pot saruta marea, dar buzele ei m-ar ingheta.
Ma straduiesc sa raman pe pluta, sa nu cad. Pluta ? Dar cand a devenit barca doar o adunatura de scanduri, care nu ma protejeaza cu nimic de valurile ispititoare din jurul meu ? Totul se schimba brusc. Mai devreme puteam auzi vuietul vantului, urletul valurilor care se izbesc de golul infinit al apei. Acum e liniste. Nu mai ploua, furtuna a incetat, ma uit in jur, dar pamantul nu se zareste inca.
Privesc catre soare. Soare ? Da, a aparut de nicaieri. Incerc sa ma ghidez dupa lumina si sa gasesc ceea ce caut, dar caldura este prea insuportabila, iar tot ce imi doresc este sa pot sta la umbra unui copac si sa privesc cerul. Cerul senin si albastru de vara.
Plutesc in deriva pe o pluta, care ma duce in locuri necunoscute. Au trecut doi ani, o luna si douazeci si patru de zile din momentul in care m-am urcat pe aceasta blestemata dihanie care ma duce catre balaurul numit ocean. Nu imi amintesc sigur ce m-a indemnat sa ascult chemarea marii, tot ce stiu acum este ca imi doresc sa ma intorc. Dar sunt aici si nu am ce face, asa ca o sa continui sa plutesc.
Plutesc in deriva.