I-am vazut

"I-am vazut trecand pe langa mine intr-o seara insorita de noiembrie. Vantul sufla cu putere afara si eu abia tineam haina pana sub barbie sa nu imi fie frig la gat, iar ei treceau amandoi pe langa mine si radeau. Se tineau de mana si pareau atat de fericiti, incat nici vantul, nici iarna, nici chiar nefericirea si moartea naturii nu le putea spulbera momentul.
I-am vazut intr-o seara friguroasa de noiembrie, au trecut pe langa mine si nici nu s-au uitat inapoi. Oare el m-a recunoscut ? Ma schimbasem atat de mult in interior, incat sunt sigura ca daca ar fi vorbit cu mine si-ar fi dat seama ca nu mai eram aceeasi persoana. Dar fizicul, oare se schimbase atat de mult ?
L-am vazut cu coada ochiului cum si-a intors capul. A privit silueta mea in timp ce se intorcea cu spatele si pleca. Oare m-a recunoscut ? Oare si-a dat seama ca, in noaptea aceea de noiembrie, a trecut pe langa mine ?

Mi-a spus ca am fost prima lui iubire, l-am crezut. Am fost prima femeie pe care a iubit-o si, demult, obisnuia sa imi sopteasca dulce ca voi fi mereu si singura. Nu am fost decat prima, din pacate.
Acum nici nu ma recunoaste. Acea fata, pe care eu nu o cunoscusem niciodata, dar de care auzisem de atatea ori, mergea alaturi de el. Era frumoasa, asa cum imi imaginasem intotdeauna. Ma consolasem spunandu-mi ca trebuia macar frumoasa sa fie daca renuntase la mine atat de usor pentru ea.
I-am vazut trecand pe langa mine intr-o noapte de noiembrie. Oare m-a vazut ? Da, caci s-a intors si m-a privit cu coada ochiului. M-a recunoscut ? Tot ce se poate, pentru ca a zambit. Dar foarte bine putea sa ii zambeasca si ei.
I-am vazut intr-o noapte de noiembrie. Vantul sufla cu putere frunzele de pe alei, afara era frig.
L-am vazut intr-o noapte de noiembrie. El oare m-a vazut ...?"

Breathe

"Think. Do not speak. Breathe.
Vantul bate. Normal, doar intru in gura de metrou si astept sa vina trenul care sa ma duca spre casa. Nu acasa. Spre casa. E Bucurestiul la pranz, tocmai am coborat dintr-o masina rosie care pleaca si ma lasa pe mine pe trotuarul batut de vant, iar eu privesc in urma, asteptand privirile care sa imi zambeasca.
Masina rosie a plecat. Eu am ramas singura.

Smile. Do not cry. Breathe.
Nu mai plang de ani de zile deja, vreau sa cred ca am crescut.. Am crescut, stiu asta. Sunt inca un copil.
Intru la metrou si mai privesc inca o data. Masina rosie a intrat in intersectie si a disparut in tumultul orasului. Seara trecuta a fost, nu-i asa ? Seara trecuta eram impreuna, camera plina de rasete, pijamale colorate, o chitara neagra, un telefon dupa miezul noptii. Acum nu mai e nimic.
I miss you already, Hachiko."


"Wave. Do not be sad. Breath.
Usa cu senzor nu vrea sa se deschida in calea ta, parca tinand cu mine, o data in viata. Eu stau in spate si astept. M-ai imbratisat de cateva ori si m-ai plimbat ca o jucarie de plus in brate, razand si sugrumandu-ma. Am ras si eu.
Se face tarziu. Gheata e din ce in ce mai plina de zgarieturi, patinele se aud. Vreau si eu. Nu ma deranjezi, sa stii. Pentru tine, as renunta la gheata. Si la seara. As opri timpul in loc.

Laugh. Do not stop talking. Breathe.
Momentele acelea sunt printre cele mai fericite. Ma simt in lumea mea, in care existam numai noi doua, in care timpul s-a evaporat, efemeritatea lui s-a transformat in picaturi de apa, pe care frigul le-a inghetat si apoi s-au distrus una pe alta, treptat. Aici e cald. Aburi fierbinti ies din cafea. Mai vreau inca una.
I want you to be here, Neechan."

Cum ar fi...?

"Revin intr-un moment al trecutului pentru a-i da viata prin prezent, prin cuvinte, prin ganduri. Sentimente.
Merg pe strada, iar vantul imi mangaie fata. Atat de banal. Castile fac muzica sa imi rasune in urechi si, in timp ce ascult preacunoscuta melodie Sleeping Sun, privesc lumea din jur cum trece pe strada. Unii sunt cunoscuti, chipuri pe care le-am mai vazut si inainte, in trecutul indepartat sau apropiat. Unii sunt necunoscuti, chipuri care nu imi spun nimic.
Si ma intreb... Cum ar fi sa nu exist in ochii lor ?
Sa fiu invizibila, sa merg pe strada si nimeni sa nu ma vada.
Nu mi-as mai pune intrebari ca "Asta este cumva...?" sau "De ce se uita toti asa la mine ?" sau "De ce oare ma remarc in multimea asta de oameni omogeni ?".
Totul ar fi mult mai simplu. Vantul mi-ar rasfira parul, as alerga pe strada, as canta cu voce tare, m-as com porta ca nebuna care vreau sa fiu si nu pot. Pentru ca oamenii nu ma vad. Pentru ca oamenii nu au nici cea mai vaga idee ca eu sunt acolo. Pentru ca in lumea nevazuta, nebunia, trasatura de a fi diferit, eterogen, muzica, hainele iesite din comun, nu sunt lucruri care trebuie privite cu indoiala si urate. Pentru ca lumea in care vreau eu sa ma aflu este o alta lume.
As vrea sa trec in nemurire prin invizibilitate. Atunci cu totii s-ar uita la mine si nu m-ar vedea, iar eu le-as zambi si i-as privi plina de dispret, pentru ca eu le-as fi superioara, eu as vedea ceea ce ei nu vad - in acelasi timp, lumea vazuta si cea nevazuta.
As fi un zeu. As fi oare ?
Nu.
As fi un muritor invizibil.
Nimeni nu m-ar vedea, nimanui nu i-ar pasa, nimeni nu s-ar deranja.
Cum ar fi sa nu exist in ochii lor ?"

Fara pereche

"Intr-un moment de inspiratie maxima, la o ora cam tarzie din noapte, avand cea mai placuta companie la capatul celalalt al firului, intr-un acces de narcisism acut, am realizat care este de fapt problema cu mine.
Sunt un pantof.
Pantofarul m-a facut prima data doar pe mine, fara o pereche, deoarece eu am fost diferita, ciudata, unica, anormala. Si s-a hotarat ca nu exista pereche pentru mine.
Insa pantofarul a dmisionat in curand, iar altul a venit in locul lui. Acesta cel din urma s-a gandit ca nu da bine un pantof ca mine sa fie singur, sa nu poata fi purtat deoarece nu se afla in pereche. Asa ca a mai creat un pantof. Dar pentru ca acest pantofar nu era atat de priceput ca si primul, al doilea pantof nu a fost identic cu primul, cu mine, si nu s-au potrivit perfect.
Pantofii au aparut pe piata, oamenii au cumparat perechea, fara insa sa observe ca pantoful stang este cel realizat cu atata indemanare, iar cel drept este doar o copie nereusita. Iar acum, oamenii care poarta perechea d pantofi nu isi dau seama, dar cel drept ii strange putin, pentru ca nu este diferit ca cel stang, este normal si banal.
Pentru ca eu sunt cea diferita.
Pentru ca eu am fost creata intai.
Pentru ca eu nu am pereche in lumea asta.
Pentru ca eu nu ar trebui sa fiu purtata.
Pentru ca eu sunt eu."