Despartirea

Imi pare un capat de lume acum, despartirea. Dar cred ca e normal sa fie asa, mai ales cand e ultima resursa pentru a supravietui. Si spun cu sinceritate ca mi-as fi dorit ca lucrurile sa fi fost altfel, ca fericirea cea care a durat prea putin sa fi fost infinita, insa circumstantele au facut ca totul sa se termine foarte repede. Si simt cum ma destram pe dinauntru.
Nu e stilul meu sa ajung sa tin atat de mult la cineva intr-un timp mult prea scurt, dar s-a intamplat fara sa imi dau seama. Iar acum, fiecare lucru imi aminteste de el : parfumul barbatesc, genunchiul care se gadila mult prea usor, bluza mea cu spatele gol, mirosul de tutun, curcubeul. Totul parca imi spune ca nu trebuie sa las in trecut aceasta relatie mult prea frumoasa, dar stiu ca este singura optiune pentru a ne racapata amandoi fericirea. Nu vreau sa ma gandesc ca am fi putut sa devenim poveri unul pentru celalalt, asa ca am incheiat totul repede, cat lucrurile erau inca frumoase.
E un capat de lume pentru mine acum, si parca totusi nu e. Plang incontinuu de doua zile si singura persoana care imi apare in minte este el. Vreau sa il sun, sa ii aud vocea si sa imi spuna ca totul va fi bine, dar ar fi egoist din partea mea sa il pun sa treaca prin asa ceva. Asa ca voi astepta. Voi astepta pana cand va vrea sa ma vada din nou, si sper ca pana atunci sa nu mai vreau sa plang de fiecare data cand nu ma imbratiseaza. Pana atunci, sa pot sa fiu complet fericita din nou.