Inca ma uit in oglinda si imi spun ca nu il merit, dar poate ca, intr-un fel ciudat si minunat, ne meritam unul pe celalalt. O persoana foarte draga mie mi-a spus inainte ca el sa plece ca acest timp petrecut separat ne va ajuta sa devenim mai puternici impreuna, si vreau sa cred ca asa a fost. Vreau sa cred, si sper ca intr-o zi acest "vreau sa cred" se va transforma intr-un "cred cu tarie", ca mi-am gasit in sfarsit locul, pentru daca daca nu acesta este cel potrivit pentru mine, atunci nu cred ca exista unul.
Astazi mi-a amintit ca pot sa spun cu zambetul pe buze ca a trecut o luna intreaga de fericire. Am simtit inima cum imi bate mai tare in momentul in care a rostit cuvintele, dandu-mi seama ca si-a amintit, a numarat, i-a pasat. Nu as fi crezut, daca mi-ai fi spus cu ceva timp inainte ca va ajunge sa fie asa, ca va ajunge sa ii pese destul de mult incat sa ma vrea pe mine, ti-as fi ras in fata si ti-as fi spus ca asa ceva nu se poate. Niciodata.
Dar uite ca s-a intamplat, inca nu imi dau seama de ce si inca ma duc la culcare cu frica sa nu ma trezesc a doua zi in Craiova, iar ziua de acum o luna sa nu fi avut loc niciodata. Dar s-a intamplat, stiu asta in subconstientul meu si chiar daca inca nu m-am obisnuit bine cu ideea, sunt pe cale sa ajung acolo, si chiar cu pasi repezi.
Astazi mi-a spus ca a trecut o luna. Dar eu vreau sa treaca si doua, si trei, si poate o eternitate...
