Copilul care intinde mana dupa rochia mamei

Ce este viata daca nu umbra unui vis care fuge? Incercam continuu sa urmarim idealul, insa el continua sa scape, sa se scurga precum nisipul intr-o clepsidra.

Adesea privim viata ca fiind un sir de evenimente, unele chiar fara sens, insa in acele momente de completa luciditate, realizam ca, de fapt, fiecare traieste clipa cu gandul la aspiratia sa, la telul sau, la un vis. Dar visul nu sta pe loc, asteptandu-ne. In fiecare moment ce trece, el se distanteaza din ce in ce mai mult, facand atingerea lui imposibila. De aceea oamenii, trecuti deja prin milenii de istorie si invatati cu natura jucausa a visului, stiu ca nu vor ajunge niciodata la el, dar continua sa alerge, in speranta ca ii va prinde din urma macar umbra.

Cum putem privi viata daca nu ca un sir de lungi incercari, unele reusite, altele esuari crunte, descurajatoare ? Aceasta este natura omului, cade, iar apoi mereu se ridica si continua sa isi urmeze inima, sa alerge dupa propriu-I vis. Stie ca s-ar putea sa I se scurga timpul inainte de a-l ajunge, dar daca macar pentru o secunda, pentru o clipa poate sa ii atinga chiar si umbra, atunci el va cunoaste fericirea cea inaltatoare si absoluta. Caci omul este creatura rationala si, totusi, lipsita de simtul ratiunii, multumindu-se nu cu implinirea de lunga durata, ci cu acele momente care dau sens vietii.

Ce este viata daca nu umbra unui vis care fuge ? Incercam mereu sa il ajungem din urma, ca niste copii care nu inceteaza sa isi urmeze mama. Intindem mana si ii cuprindem rochia, umbra pe care o lasa in urma pentru a ne ghida, si stim ca odata ce ajungem la ea, suntem in siguranta, suntem fericiti. Caci acest sir de lucruri neinsemnate, fara sens, marunte, acestea sunt cele care ne aduc adevarata implinire. Aceasta este viata.

Ma mai gandesc...

Mi-ar placea sa petrecem impreuna o saptamana la munte. Am fi numai noi doua intr-o cabana veche de lemn si in fiecare seara cand ploua sau e furtuna, alergam prin casa, radem si ne distram. Nu imi este frica de nimic atunci cand esti cu mine.
Imagineaza-ti ! Ne rtezim de dimineata, mancam toate prostiile posibile, bem ceai, apoi iesim afara, in natura. Totul e verde in jurul nostru, copacii, iarba, natura. Putem sa mergem sa ne batem cu apa in rau, sa ne scufundam si sa ne udam pana la piele, apoi ne intoarcem la cabana fugind, razand si crezandu-ne ninja. Ar fi dragut, nu-i asa ? Sa fim shinobi pentru cateva zile, sa avem propriul nostru coltisor de Rai, sa fim deconectate de lume total. Nu ar fi parintii tai, sora ta, parintii mei, lumea mea. Am putea sa scriem in pace. Seara tu ai sta in fata focului si ai desena, iar eu as contura cu pixul un nou capitol pe fiecare foaie de hartie. In altele, tu ai scrie, iar eu m-as chinui sa fac mancare. Clatite. Atunci cand D nu este aici sa ne gateasca, trebuie sa ne descurcam singure.
Tu ai spala vasele, eu as face curat in casa. Nu ne-am spala hainele, le-am arunca intr-o punga, pe care mamele  le-ar abandona violent in masina de spalat atunci cand ne-am intoarce acasa.
Am rade. Ai face misto de mine. As face misto de tine.
Plecam ? Spune da. Pentru ca daca ma refuzi, te rapesc si te iau cu mine, si ma mai gandesc daca te las sa te intorci inapoi.

Un obicei prost

Uneori as vrea sa pot sa imi iau haina pe mana, geanta pe umar si sa plec in lume. As alege un loc in care este mult soare, undeva pe malul marii probabil. As sta toata ziua pe veranda casei, cu ochelarii de soare pe ochi si cu un top de reviste langa, cu castile in urechi si o umbrela care sa impiedice soarele sa imi arda fata. Iar atunci cand m-as plictisi de muzica, as pune telefonul de o parte si pur si simplu as asculta sunetul marii.

Ar fi o lume perfecta. Nu mi-ar mai pasa de nimeni si de nimic, pentru zile intregi, as fi numai eu si marea. Poate ca ai veni si tu cu mine, atunci nu m-as simti atat de singura, as uita toate obstacolele care ne-au aparut in cale si as putea doar sa ma bucur de prezenta ta.

Nu am vorbi despre casa, despre cine ne asteapta acolo, doar despre noi, despre fericirile noastre, despre tristeti. Despre filosofie, plaja ar deveni un sanctuar. As bea cafea de dimineata si as dormi in camasa de noapte, ca sa nu imi fie foarte cald noaptea. La mare este cald in general.

Ai dormi langa mine si am rade in fiecare seara inainte de culcare. Ar fi paradisul, o lume pe care o cream noi si in care existam doar noi.

Ar fi frumos, nu-i asa ? Dar nu se poate, pentru ca tu esti acolo, eu sunt aici si sutele de kilometri isi spun cuvantul. Te simt indepartandu-te din ce in ce mai mult, chiar daca distanta dintre noi este constanta. Iar incep sa vorbesc stiintific. Trebuie sa scap de obiceiul asta...

Doi ani, o luna si douazeci si patru de zile

Plutesc in deriva. Nu ajung niciunde, dar asta nu inseamna ca am si plecat de undeva. Ma aflu pe o barca, in mijlocul oceanului, in plina furtuna, si in zadar incerc sa zaresc pamant. In jurul meu, totul e apa. Simt cum ma cheama catre ea, cum imi spune sa renunt la a mai lupta si sa imbratisez racoarea ei morbida. As vrea sa pot saruta marea, dar buzele ei m-ar ingheta.
Ma straduiesc sa raman pe pluta, sa nu cad. Pluta ? Dar cand a devenit barca doar o adunatura de scanduri, care nu ma protejeaza cu nimic de valurile ispititoare din jurul meu ? Totul se schimba brusc. Mai devreme puteam auzi vuietul vantului, urletul valurilor care se izbesc de golul infinit al apei. Acum e liniste. Nu mai ploua, furtuna a incetat, ma uit in jur, dar pamantul nu se zareste inca.
Privesc catre soare. Soare ? Da, a aparut de nicaieri. Incerc sa ma ghidez dupa lumina si sa gasesc ceea ce caut, dar caldura este prea insuportabila, iar tot ce imi doresc este sa pot sta la umbra unui copac si sa privesc cerul. Cerul senin si albastru de vara.
Plutesc in deriva pe o pluta, care ma duce in locuri necunoscute. Au trecut doi ani, o luna si douazeci si patru de zile din momentul in care m-am urcat pe aceasta blestemata dihanie care ma duce catre balaurul numit ocean. Nu imi amintesc sigur ce m-a indemnat sa ascult chemarea marii, tot ce stiu acum este ca imi doresc sa ma intorc. Dar sunt aici si nu am ce face, asa ca o sa continui sa plutesc.
Plutesc in deriva.

Incerc, dar...

Nu am crezut niciodata ca ma voi intoarce aici, de unde am plecat in primul rand. Am parasit coltul meu de lume cu ceva vreme in urma deoarece am crezut ca m-a invatat tot ce se putea, am crezut ca mi-am gasit rostul si fericirea si ca nu voi mai avea nevoie de acest curcubeu incolor pentru a ma ghida. Aflu, insa, nu sunt sigura daca in mod placut sau nu, ca nu exista ceva numit sfarsit, ca totul este un cerc vicios si se repeta indiferent de dorintele si visele noastre.

Am crezut ca nu mai pot invata nimic, ca mi-am gasit locul in aceasta lume tumultoasa si plina de contradictii, dar parasind orasul si, practic, societatea pentru cateva saptamani, mi-am creat o noua lume, un colt de Rai in care am descoperit alte lucruri si alti oameni de care nu m-as fi despartit nici in ruptul capului. Iar atunci cand saptamanile s-au terminat si a trebuit sa ma intorc acasa, m-am gasit debusolata, complet dezorientata si cu o dorinta arzatoare sa ma intorc. Nu imi mai gaseam, din nou, locul in lumea de aici.

Acum, gandindu-ma la oamenii pe care i-am intalnit si de care imi este atat de dor, la lucrurile care imi lipsesc. Patul, camera si mirosul intepator de fum, caldura infernala, zgomotul vecinilor nepoftiti si senzatia ca mi-am gasit locul. Colega mea de camera. Cafeaua de dimineata. El.

Incerc sa ma reintegrez. Incerc sa redevin eu. Incerc..., dar nu pare sa imi reuseasca, caci de fiecare data cand ma uit catre cer, gandurile par sa fie ale oricui, doar nu ale mele. Nu imi recunosc reflexia in oglinda.

Afara ploua acum. Ma amuza ironia vremii, de fiecare data cand ploua si sunt melancolica, scriu. Chiar si acum. Incerc, dar...

Amintiri pregnante

Voi incepe cu acel moment stupid in care colega ta cu care pleci in... erm, excursie, glumeste, promitand tuturor ca va avea grija sa te cupleze cu cineva acolo si toata lumea rade, stiind ca noi plecam cu treaba, de fapt. Iar momentul si mai tampit este acela cand realizezi ca gluma se ingroasa, atunci cand acel tip neobisnuit, dar care sare in ochi prin nonconformismul său, iti atrage atentia.

Ce iese de aici? Nici mai mult, nici mai putin decat un fiasco. Si dupa o saptamana in care, cel putin tu, va simtiti minunat impreuna, desi in ultima seara esti extrem de geloasa pe tipa aia care apare din senin si spune ca se cunosc demult, vine momentul. Care? Acela cand iti dai seama ca esti in gara, cautandu-l cu privirea, deoarece tipul misterios si genial e pe cale sa ia alt tren si sa plece in partea cealalta a tarii si tu inca nu ti-ai luat rmas bun.

Si atunci faci marea constatare - daca nu il mai vad vreodata? Si pare ca lumeavse sfarseste. Ajungi acasa si ai tendinta sa vorbesti numai despre asta, sa le povestesti tuturor celor in care te increzi, tinand cu dintii de fiecare moment petrecut cu el, de frica sa nu lasi timpul sa isi urmeze cursul. Vrei sa fie totul inca prezent, sa nu devina o amintire...

Dar unde este el in tot acest tumult nebun de simtaminte stupide si controversate? Si abia atunci realizezi - daca pe el il doare exact undeva de toate framantarile mele si eu sunt singura care nu poate sa isi reia cursul normal al vietii?

Nu zambi, chip de ceara, nu varsa lacrimi, chip de piatra. Ceea ce a fost nu mai conteaza, ceea ce vine este important, asa ca lasa amintirile sa devina amintiri si nu mai incerca sa opresti timpul in loc...

Nimic nu este decat un vis. Deschide ochii...

Amandoi

El nu stiuse niciodata. Poate tocmai de aceea, acum statea si o privea inmarmurit, incercand sa desluseasca vorbele ei. Nu stiuse niciodata ca cineva il iubise in secret timp de trei ani si suferise. Iar ea, cea care il dorea de atata amar de vreme, nu stiuse niciodata cat de puternica putea fi.
Ochii ei albastri nu plansesera niciodata caci, desi simtisera tristete, buzele ce mereu zambeau nu le-au permis sa verse nici macar o lacrima. Ea nuca plans. Nici de singuratate, nici de descurajare, nici macar de durere, pentru ca era prea mandra pentru a arata lumii ca sufera.
Ea era fericita, cel putin asa sustinea.
El, nestiutor, nu se gandise niciodata ca ceva ce facea putea sa raneasca pe cineva, nu pentru ca nu ii pasa, ci pur si simplu pentru ca nimeni nu ii spusese. Nici ea nu spusese multora, cu cat mai putini, cu atat mai bine.
Asa ca ajunsi amandoi dupa trei ani intr-o situatie neobisnuita, ei i s-a parut ultima sansa de a-si marturisi sentimentele. Lui i s-a parut doar un moment in care a aflat un adevar ce putea sa schimbe totul. Pentru prima data, ea incepu sa planga. El zambi.
Amandoi se iubisera timp de trei ani si niciunul nu spusese nimic.