I-am vazut

"I-am vazut trecand pe langa mine intr-o seara insorita de noiembrie. Vantul sufla cu putere afara si eu abia tineam haina pana sub barbie sa nu imi fie frig la gat, iar ei treceau amandoi pe langa mine si radeau. Se tineau de mana si pareau atat de fericiti, incat nici vantul, nici iarna, nici chiar nefericirea si moartea naturii nu le putea spulbera momentul.
I-am vazut intr-o seara friguroasa de noiembrie, au trecut pe langa mine si nici nu s-au uitat inapoi. Oare el m-a recunoscut ? Ma schimbasem atat de mult in interior, incat sunt sigura ca daca ar fi vorbit cu mine si-ar fi dat seama ca nu mai eram aceeasi persoana. Dar fizicul, oare se schimbase atat de mult ?
L-am vazut cu coada ochiului cum si-a intors capul. A privit silueta mea in timp ce se intorcea cu spatele si pleca. Oare m-a recunoscut ? Oare si-a dat seama ca, in noaptea aceea de noiembrie, a trecut pe langa mine ?

Mi-a spus ca am fost prima lui iubire, l-am crezut. Am fost prima femeie pe care a iubit-o si, demult, obisnuia sa imi sopteasca dulce ca voi fi mereu si singura. Nu am fost decat prima, din pacate.
Acum nici nu ma recunoaste. Acea fata, pe care eu nu o cunoscusem niciodata, dar de care auzisem de atatea ori, mergea alaturi de el. Era frumoasa, asa cum imi imaginasem intotdeauna. Ma consolasem spunandu-mi ca trebuia macar frumoasa sa fie daca renuntase la mine atat de usor pentru ea.
I-am vazut trecand pe langa mine intr-o noapte de noiembrie. Oare m-a vazut ? Da, caci s-a intors si m-a privit cu coada ochiului. M-a recunoscut ? Tot ce se poate, pentru ca a zambit. Dar foarte bine putea sa ii zambeasca si ei.
I-am vazut intr-o noapte de noiembrie. Vantul sufla cu putere frunzele de pe alei, afara era frig.
L-am vazut intr-o noapte de noiembrie. El oare m-a vazut ...?"

Breathe

"Think. Do not speak. Breathe.
Vantul bate. Normal, doar intru in gura de metrou si astept sa vina trenul care sa ma duca spre casa. Nu acasa. Spre casa. E Bucurestiul la pranz, tocmai am coborat dintr-o masina rosie care pleaca si ma lasa pe mine pe trotuarul batut de vant, iar eu privesc in urma, asteptand privirile care sa imi zambeasca.
Masina rosie a plecat. Eu am ramas singura.

Smile. Do not cry. Breathe.
Nu mai plang de ani de zile deja, vreau sa cred ca am crescut.. Am crescut, stiu asta. Sunt inca un copil.
Intru la metrou si mai privesc inca o data. Masina rosie a intrat in intersectie si a disparut in tumultul orasului. Seara trecuta a fost, nu-i asa ? Seara trecuta eram impreuna, camera plina de rasete, pijamale colorate, o chitara neagra, un telefon dupa miezul noptii. Acum nu mai e nimic.
I miss you already, Hachiko."


"Wave. Do not be sad. Breath.
Usa cu senzor nu vrea sa se deschida in calea ta, parca tinand cu mine, o data in viata. Eu stau in spate si astept. M-ai imbratisat de cateva ori si m-ai plimbat ca o jucarie de plus in brate, razand si sugrumandu-ma. Am ras si eu.
Se face tarziu. Gheata e din ce in ce mai plina de zgarieturi, patinele se aud. Vreau si eu. Nu ma deranjezi, sa stii. Pentru tine, as renunta la gheata. Si la seara. As opri timpul in loc.

Laugh. Do not stop talking. Breathe.
Momentele acelea sunt printre cele mai fericite. Ma simt in lumea mea, in care existam numai noi doua, in care timpul s-a evaporat, efemeritatea lui s-a transformat in picaturi de apa, pe care frigul le-a inghetat si apoi s-au distrus una pe alta, treptat. Aici e cald. Aburi fierbinti ies din cafea. Mai vreau inca una.
I want you to be here, Neechan."

Cum ar fi...?

"Revin intr-un moment al trecutului pentru a-i da viata prin prezent, prin cuvinte, prin ganduri. Sentimente.
Merg pe strada, iar vantul imi mangaie fata. Atat de banal. Castile fac muzica sa imi rasune in urechi si, in timp ce ascult preacunoscuta melodie Sleeping Sun, privesc lumea din jur cum trece pe strada. Unii sunt cunoscuti, chipuri pe care le-am mai vazut si inainte, in trecutul indepartat sau apropiat. Unii sunt necunoscuti, chipuri care nu imi spun nimic.
Si ma intreb... Cum ar fi sa nu exist in ochii lor ?
Sa fiu invizibila, sa merg pe strada si nimeni sa nu ma vada.
Nu mi-as mai pune intrebari ca "Asta este cumva...?" sau "De ce se uita toti asa la mine ?" sau "De ce oare ma remarc in multimea asta de oameni omogeni ?".
Totul ar fi mult mai simplu. Vantul mi-ar rasfira parul, as alerga pe strada, as canta cu voce tare, m-as com porta ca nebuna care vreau sa fiu si nu pot. Pentru ca oamenii nu ma vad. Pentru ca oamenii nu au nici cea mai vaga idee ca eu sunt acolo. Pentru ca in lumea nevazuta, nebunia, trasatura de a fi diferit, eterogen, muzica, hainele iesite din comun, nu sunt lucruri care trebuie privite cu indoiala si urate. Pentru ca lumea in care vreau eu sa ma aflu este o alta lume.
As vrea sa trec in nemurire prin invizibilitate. Atunci cu totii s-ar uita la mine si nu m-ar vedea, iar eu le-as zambi si i-as privi plina de dispret, pentru ca eu le-as fi superioara, eu as vedea ceea ce ei nu vad - in acelasi timp, lumea vazuta si cea nevazuta.
As fi un zeu. As fi oare ?
Nu.
As fi un muritor invizibil.
Nimeni nu m-ar vedea, nimanui nu i-ar pasa, nimeni nu s-ar deranja.
Cum ar fi sa nu exist in ochii lor ?"

Fara pereche

"Intr-un moment de inspiratie maxima, la o ora cam tarzie din noapte, avand cea mai placuta companie la capatul celalalt al firului, intr-un acces de narcisism acut, am realizat care este de fapt problema cu mine.
Sunt un pantof.
Pantofarul m-a facut prima data doar pe mine, fara o pereche, deoarece eu am fost diferita, ciudata, unica, anormala. Si s-a hotarat ca nu exista pereche pentru mine.
Insa pantofarul a dmisionat in curand, iar altul a venit in locul lui. Acesta cel din urma s-a gandit ca nu da bine un pantof ca mine sa fie singur, sa nu poata fi purtat deoarece nu se afla in pereche. Asa ca a mai creat un pantof. Dar pentru ca acest pantofar nu era atat de priceput ca si primul, al doilea pantof nu a fost identic cu primul, cu mine, si nu s-au potrivit perfect.
Pantofii au aparut pe piata, oamenii au cumparat perechea, fara insa sa observe ca pantoful stang este cel realizat cu atata indemanare, iar cel drept este doar o copie nereusita. Iar acum, oamenii care poarta perechea d pantofi nu isi dau seama, dar cel drept ii strange putin, pentru ca nu este diferit ca cel stang, este normal si banal.
Pentru ca eu sunt cea diferita.
Pentru ca eu am fost creata intai.
Pentru ca eu nu am pereche in lumea asta.
Pentru ca eu nu ar trebui sa fiu purtata.
Pentru ca eu sunt eu."

Noaptea imi sopteste

"E intuneric si e liniste, asta-seara, ca intotdeauna. Stand pe podeaua rece de marmura, intinsa, privesc intr-o parte si incerc sa disting forme si culori in negura. Nimic. In mijloc, parca plutind intr-o alta lume, o lumanare arde. Eu astept acum, ca si in fiecare seara. Astept ? Nici eu nu stiu sigur ce. Tot ce stiu este ca asa mi-ai spus, sa te astept pe tine. Si eu te-am ascultat.
E frig in camera. Lumanarea abia mai palpaie, iar caldura ei nu ajunge pana la mine. Stau intinsa pe marmura rece ca gheata si privesc flacara, in timp ce vantul adie. Gemul spart, perdelele rupte si adie in bataia vantului, suierul noptii, toate imi sunt prea cunoscute. Ascult si inteleg ce imi spune lumea. Sunetul noptii e al meu, doar al meu, doar pentru mine. Eu il ascult si il inteleg.

Noaptea imi sopteste ca tu nu te mai intorci. Dar eu astept, pentru ca vreau sa vii. Stiu ca o sa vii. Doar ma amagesc...
E tare liniste aici. Camera goala e plina de praf, iar pe podea, curate sunt doar doua locuri - unde stau eu si unde palpaie lumanarea. S-a asezat praful pe mine de cat am asteptat, dar nu ma ridic de aici pana ce nu vii. Sunt hotarata.
Vantul bate din ce in ce mai mult afara. E frig asta-seara, ca in fiecare seara. Bate vantul prin sufletul meu si suiera, de gol ce e. Lumanarea abia mai palpaie si da sa se stinga incet, lumina fada se stinge si ea.
E intuneric si liniste intotdeauna, flacara ce odata palpaia si aducea caldura se stinse, iar eu inchid ochii - ma sting si eu."

Cum sa ne dezancoram in 5 pasi

"Un lucru foarte bine stiut este ca multe dintre persoanele pe care le cunosc traiesc in trecut. Undeva pe linia vietii lor a avut loc un eveniment care i-a marcat mai mult sau mai putin. Durerea acelui moment, abisul in care s-au cufundat, franturi de amintiri ale trecutului, toate s-au legat ca firicele subtiri de ata pana cand au format o funie, iar vinovatia le-a devenit ancora.
Si nu au mai putut sa mearga inainte.

Acesta persoane au uitat ca exista si prezentul, ca o flacara arzatoare ce dainuieste in intunericul tuturor, trebuie doar sa deschidem ochii si sa privim inainte, ne asteapta.
Insa ancora este totusi prea grea, flacara prea departe pentru ca funia sa ne lase sa o atingem. Eu am avut ancora mea personala, incetul cu incetul, m-am agatat de cer si am urcat spre soare, flacara fiecaruia. Insa ancora m-a tras in jos si pe mine.
Indreptandu-ne spre soare, agatandu-ne de cer, avem nevoie de foarfece si cutite care sa taie funia. Ale mele au fost dorinte, visuri, caldura persoanelor dragi care au fost langa mine. Funia s-a rupt in cele din urma.

Acele persoane care sunt inca ancorate, nu trebuie decat sa isi caute cerul pe care flacara arde, sa stie de ce sa se agate. Iar foarfecele si cutitele, ele vin pe parcurs. Pot sa fie lucruri pe care si le-au dorit mereu sa le faca, pot sa fie pasiuni descoperite brusc si pe care vor sa le urmeze, poate parintii, prietenii, poate o persoana pentru care trecutul merita parasit, o persoana mai puternica decat orice.
Gaseste-ti cerul, foarfecele, cutitele. Sunt ascutite, dar iti salveaza prezentul.
Respira.
Zambeste.
Plangi.
Iubeste.
Traieste.
Trecutul e al tau, trebuie doar sa iti gasesti prezentul.
Si atunci, flacara va deveni a ta. Prezentul e al tau."

Istorie

"Este oarecum amuzant cum de fiecare data cand ne propunem sa facem ceva, ne iese orice lucru, dar nu acela pe care ni-l doream. Insa de cele mai multe ori, noul rezultat este mult mai bun decat cel dintai.
Eu mi-am dorit un blog, nu stiu nimic mai mult. Vroiam sa aberez despre ce fac eu in fiecare zi, sa citeasca oamenii, sa imi spuna ca am o viata interesanta si eu sa aberez in continuare. L-am numit Black Rainbow nu stiu nici eu de ce. Pentru ca imi plac curcubeele, dar imi place si negru. A fost primul lucru care mi-a venit in cap.
Am scris primul post si dupa am ramas fara inspiratie. Amuzant. Asa ca am inceput sa postez scurta proza pe care o aveam in carnetul cu poezii. Si am postat, am postat, apoi am inceput sa creez din nou pentru ca ramasesem fara resurse. Viata a inceput sa imi devina sursa de inspiratie, iar eu propria mea muza. Nu mai aveam nevoie de altceva.

Oh Mighty Xim mi-a spus intr-o zi parerea ei despre de ce i se potriveste numele blogului meu. Pentru ca folosesc o mare varietate de nuante si abordez diferite teme, dar niciodata nu ma indepartez de ceea ce era la inceput - culoarea negru. Acest lucru m-a impresionat, nu credeam ca cineva se gandeste asa la blogul meu.
Deci Black Rainbow a devenit ca si sigla mea, o emblema pe care o port in inima si care ma reprezinta. Incetul cu incetul, am realizat ca oamenii care citesc acest blog sunt introdusi in lumea in care exist eu. Poate ca e ciudata si multi dintre ei nu sunt pregatiti sa infrunte demonii mei, dar unii sunt si de aceea sunt recunoscatoare. Pentru ca exista.

Now, Oh Mighty Senko are un blog si un nume, dar simte ca ii lipseste ceva. Ceva vizual, care poate fi recunoscut. Insa nu trebuie sa isi faca nimeni griji, gasesc o sigla. Si daca nu, o fabric. Doar de aceea Senko o are pe JoJo, care este un geniu - nici ea nu stie de ce !"