Luna noua

Astazi mi-a spus ca a trecut o luna. Parca nici nu imi vine sa cred ca acum treizeci si una de zile ieri, totul era diferit pentru mine si ma compatimeam singura in necunoscut. Nu stiam pana sa imi spuna, iar acum ma intreb cum am putut sa fiu atat de oarba incat sa nu vad, cum a putut sa fie atat de orb incat sa nu isi dea seama mai devreme...
Inca ma uit in oglinda si imi spun ca nu il merit, dar poate ca, intr-un fel ciudat si minunat, ne meritam unul pe celalalt. O persoana foarte draga mie mi-a spus inainte ca el sa plece ca acest timp petrecut separat ne va ajuta sa devenim mai puternici impreuna, si vreau sa cred ca asa a fost. Vreau sa cred, si sper ca intr-o zi acest "vreau sa cred" se va transforma intr-un "cred cu tarie", ca mi-am gasit in sfarsit locul, pentru daca daca nu acesta este cel potrivit pentru mine, atunci nu cred ca exista unul.
Astazi mi-a amintit ca pot sa spun cu zambetul pe buze ca a trecut o luna intreaga de fericire. Am simtit inima cum imi bate mai tare in momentul in care a rostit cuvintele, dandu-mi seama ca si-a amintit, a numarat, i-a pasat. Nu as fi crezut, daca mi-ai fi spus cu ceva timp inainte ca va ajunge sa fie asa, ca va ajunge sa ii pese destul de mult incat sa ma vrea pe mine, ti-as fi ras in fata si ti-as fi spus ca asa ceva nu se poate. Niciodata.
Dar uite ca s-a intamplat, inca nu imi dau seama de ce si inca ma duc la culcare cu frica sa nu ma trezesc a doua zi in Craiova, iar ziua de acum o luna sa nu fi avut loc niciodata. Dar s-a intamplat, stiu asta in subconstientul meu si chiar daca inca nu m-am obisnuit bine cu ideea, sunt pe cale sa ajung acolo, si chiar cu pasi repezi.
Astazi mi-a spus ca a trecut o luna. Dar eu vreau sa treaca si doua, si trei, si poate o eternitate...

Ce stii tu despre ce conteaza?

Azi mi-am spus ca nu am despre ce sa scriu, asa ca de ce sa nu scriu? Mi se pare ca a trecut o eternitate de cand mi-am privit micutul univers al blogului data trecuta si am devenit nostalgica, amintindu-mi de toate acele dati cand aici era singura mea scapare din realitatea neobisnuita si pe care nu o suportam.
A trecut o eternitate de cand nu am mai scris. Am devenit o alta persoana. Stau acum si ma uit in urma, cati ani au zburat de cand am inceput acest curcubeu intunecat? Privesc un calendar electronic si atat de perfect, incat ma doare. 30 iunie, zice el, maine va fi prima zi din minunata luna iulie. A inceput vacanta, a venit vara, in curand ma urc si eu in tren si fug la mare, dar toate astea par ganduri indepartate in comparatie cu problema mea existentiala in momentul de fata.
Mai sunt doua saptamani. Doua saptamani si doua zile, mai exact, iar gandul ca in curand voi implini ilustra varsta de 18 ani ma dispera, ma bucura si ma sperie in acelasi timp. Acum o sa fiu adult, o sa ma pot urca in masina si sa conduc unde vreau eu, o sa pot sa imi bat capul cu alegerile in politica asta nefolositoare de la noi din Romania si o sa pot sa ma asez intr-un bar si sa cer o sticla de bere fara sa ma gandesc a doua oara. Dar oare o sa fiu adult?
Ma uit in oglinda si singurul lucru pe care il vad este chipul unei tinere de 15 ani, care abia intra la liceu. Nu stie la ce sa se astepte, dar trece pe langa fosta ei scoala si isi admira ferestrele de la clasa, viseaza la dragoste si are planuri mari de viitor. Ma simt inca inocenta si prostuta si uneori imi doresc sa mai fiu inca asa. Ca sa pot sa fiu optimista din nou. Ca sa pot sa mai cred in iubire. Ca sa pot sa mai fiu un copil. Ca sa pot sa fiu eu.
Dar inca sunt eu, stau si imi spun. Nu mai sunt acea fata naiva de 15 ani care abia intra la liceu. Anul acesta a fost decisiv in formarea caracterului meu si, desi a fost cel mai tumultos dintre toate, a fost si foarte placut sa realizez ca, dupa certurile si neintelegerile, dupa momentele in care uram intreaga lume si in care ma uram pe mine, am ajuns sa pot sa ma iubesc. Caci daca nu te iubesti chiar tu pe tine insati, atunci cine poate sa faca asta?
Am deviat de la subiect atat de mult, ca nici nu imi mai aduc aminte ce voiam sa spun. Ideea e ca... ideea e... Nici eu nu stiu care e ideea. Dar chiar nu cred ca e important. Tot ce conteaza acum este ca e aproape iulie, a venit vacanta si in curand o sa ma urc in tren si o sa fug la mare. Sau poate nici asta nu conteaza cu adevarat...

Balanta din cafea

Iar asta este pentru ca eu si consoarta mea Ximus Merlinus al XII-lea ne-am dat pe calea vrajitoriei si ne petrecem orele citind in cafea si dand in carti. Un alt motiv pentru care balanta se afla in cafea este datorita mamei Merlinus, care stie sa citeasca in cafea si ii citeste lui Senko Merlinus in fiecare zi.
Ca urmare, am o balanta in cafea, ceea ce ma inclina sa cred ca nu numai am o alegere de facut, dar si ca viata mea penduleaza intre doi poli ai existentei. Mai intai este cel profesional - cariera stralucita pe care mi-o doresc de atata vreme si pentru care as sacrifica chiar si viata personala. Pentru ca au fost atatea dati cand m-am vazut si am simtit ca sunt pregatita sa fiu singura in viata, nu numai pentru ca probabil nu o sa gasesc o persoana care sa poata sa stea cu mine mai mult de cateva luni, dar si pentru ca meseria pe care mi-o aleg consuma foarte mult timp.
Asa ajungem noi la cel de-al doilea taler al balantei - cel sentimental. Pentru ca am crezut ca pot sa ingrop sentimentele si sa ignor existenta "Valetului de trefla", care imi tot apare in carti de ceva vreme, insa am descoperit ca prin a nu ma gandi la el nu fac decat sa prelungesc agonia. Asa ca m-am decis sa accept lucrurile asa cum sunt, sa incerc sa echilibrez balanta si sa aduc lucrurile pe fagasul lor normal.
Talerul sentimental este inca ridicat, nu are greutatea necesara pentru a cobori, asta pentru ca in incercarea mea disperata de a uita, de a-mi ignora inima, am indepartat singura persoana care mi-a aparut cu un fir rosu legat de mana, iar in capatul cellalt eram eu.

Hey, stiai ca din prima clipa in care te-am vazut, am simtit ceva special ? Nu cred in dragoste la prima vedere, nu iti face griji, dar am stiut ca, intr-un fel ciudat, a fost mana sortii ca ne-am intalnit. Am stiut ca ne vom revedea, si asa a fost. Si stiu ca nu o sa ramai doar o imagine a trecututui. Undeva, in viitor, existi. Sper eu, curand.

Despartirea

Imi pare un capat de lume acum, despartirea. Dar cred ca e normal sa fie asa, mai ales cand e ultima resursa pentru a supravietui. Si spun cu sinceritate ca mi-as fi dorit ca lucrurile sa fi fost altfel, ca fericirea cea care a durat prea putin sa fi fost infinita, insa circumstantele au facut ca totul sa se termine foarte repede. Si simt cum ma destram pe dinauntru.
Nu e stilul meu sa ajung sa tin atat de mult la cineva intr-un timp mult prea scurt, dar s-a intamplat fara sa imi dau seama. Iar acum, fiecare lucru imi aminteste de el : parfumul barbatesc, genunchiul care se gadila mult prea usor, bluza mea cu spatele gol, mirosul de tutun, curcubeul. Totul parca imi spune ca nu trebuie sa las in trecut aceasta relatie mult prea frumoasa, dar stiu ca este singura optiune pentru a ne racapata amandoi fericirea. Nu vreau sa ma gandesc ca am fi putut sa devenim poveri unul pentru celalalt, asa ca am incheiat totul repede, cat lucrurile erau inca frumoase.
E un capat de lume pentru mine acum, si parca totusi nu e. Plang incontinuu de doua zile si singura persoana care imi apare in minte este el. Vreau sa il sun, sa ii aud vocea si sa imi spuna ca totul va fi bine, dar ar fi egoist din partea mea sa il pun sa treaca prin asa ceva. Asa ca voi astepta. Voi astepta pana cand va vrea sa ma vada din nou, si sper ca pana atunci sa nu mai vreau sa plang de fiecare data cand nu ma imbratiseaza. Pana atunci, sa pot sa fiu complet fericita din nou.

Baloane

E atat de fragila realitatea in care traiesc acum, incat mi-e frica sa nu fac un pas gresit si sa o distrug. Ca un balon de sapun care pluteste in aer, e de ajuns sa bata putin vantul sau sa sufli pe ea si poc! Se duce. Mi-e frica sa nu ranesc aceasta realitate delicata, pentru ca imi place mult prea mult si nu vrea sa se sperie si sa dispara, sa fuga, pentru ca atunci cand o superi si isi ia ramas bun de la tine, nu se mai intoarce. De asta poti sa fii sigur.
E ca un pahar de cristal subtire, prin care potin sa vezi euforia si fericirea limpede, dar daca numai un stop de apa tulbura aceasta claritate, nimic nu mai este la fel. Mi-e frica sa ma misc, sa rad, sa ma bucur, ca sa nu cada cumva paharul de cristal si sa se sparga. Vreau realitatea asta sa dureze o vesnicie.
Dar care este istoria acestui balon de sapun pe care il pretuiesc atat de mult ? Pai, nu este cu mult diferit fata de cel de dinainte, doar ca acesta, fiind mai frumos si avand inauntrul sau cativa oameni in plus, devine mai sensibil. Si e vina acestor oameni ca tin atat de mult la realitatea asta, si uneori imi doresc ca fericirea mea sa nu depinda atat de mult de altii, dar stiu ca nu se poate. Traiesc printre oameni si depind de ei, la fel si bunastarea, euforia si perfectiunea lumii mele.
Balonul de sapun se poate distruge daca greutatea oamenilor pe care ii sustine este foarte mare. Si aici vorbim de oameni grei, si de omul care cantareste cam prea mult, si care mi-e frica sa nu distruga paharul de cristal. Pentru ca desi e cel care a facut realitatea asta atat de pretioasa, e tot cel care poate sa faca totul neclar. Mi-e frica sa nu umple paharul de cristal cu sange, si sa imi intunece privelistea.
Imi este atat de frica deoarece totul este prea frumos ca sa fie adevarat. Si nu vreau sa ma gandesc la asta, nu vreau ca gandurile negre sa ma impiedice sa fiu fericita. Asa ca o sa ignor piticul dintr-un colt al creierului care imi sopteste ca paharul este fragil si o sa continui sa protejez acest balon cat pot de bine, pentru ca este asa de frumos, incat nu vreau sa ii mai dau drumul. Balonul meu perfect de sapun.

Copilul care intinde mana dupa rochia mamei

Ce este viata daca nu umbra unui vis care fuge? Incercam continuu sa urmarim idealul, insa el continua sa scape, sa se scurga precum nisipul intr-o clepsidra.

Adesea privim viata ca fiind un sir de evenimente, unele chiar fara sens, insa in acele momente de completa luciditate, realizam ca, de fapt, fiecare traieste clipa cu gandul la aspiratia sa, la telul sau, la un vis. Dar visul nu sta pe loc, asteptandu-ne. In fiecare moment ce trece, el se distanteaza din ce in ce mai mult, facand atingerea lui imposibila. De aceea oamenii, trecuti deja prin milenii de istorie si invatati cu natura jucausa a visului, stiu ca nu vor ajunge niciodata la el, dar continua sa alerge, in speranta ca ii va prinde din urma macar umbra.

Cum putem privi viata daca nu ca un sir de lungi incercari, unele reusite, altele esuari crunte, descurajatoare ? Aceasta este natura omului, cade, iar apoi mereu se ridica si continua sa isi urmeze inima, sa alerge dupa propriu-I vis. Stie ca s-ar putea sa I se scurga timpul inainte de a-l ajunge, dar daca macar pentru o secunda, pentru o clipa poate sa ii atinga chiar si umbra, atunci el va cunoaste fericirea cea inaltatoare si absoluta. Caci omul este creatura rationala si, totusi, lipsita de simtul ratiunii, multumindu-se nu cu implinirea de lunga durata, ci cu acele momente care dau sens vietii.

Ce este viata daca nu umbra unui vis care fuge ? Incercam mereu sa il ajungem din urma, ca niste copii care nu inceteaza sa isi urmeze mama. Intindem mana si ii cuprindem rochia, umbra pe care o lasa in urma pentru a ne ghida, si stim ca odata ce ajungem la ea, suntem in siguranta, suntem fericiti. Caci acest sir de lucruri neinsemnate, fara sens, marunte, acestea sunt cele care ne aduc adevarata implinire. Aceasta este viata.

Ma mai gandesc...

Mi-ar placea sa petrecem impreuna o saptamana la munte. Am fi numai noi doua intr-o cabana veche de lemn si in fiecare seara cand ploua sau e furtuna, alergam prin casa, radem si ne distram. Nu imi este frica de nimic atunci cand esti cu mine.
Imagineaza-ti ! Ne rtezim de dimineata, mancam toate prostiile posibile, bem ceai, apoi iesim afara, in natura. Totul e verde in jurul nostru, copacii, iarba, natura. Putem sa mergem sa ne batem cu apa in rau, sa ne scufundam si sa ne udam pana la piele, apoi ne intoarcem la cabana fugind, razand si crezandu-ne ninja. Ar fi dragut, nu-i asa ? Sa fim shinobi pentru cateva zile, sa avem propriul nostru coltisor de Rai, sa fim deconectate de lume total. Nu ar fi parintii tai, sora ta, parintii mei, lumea mea. Am putea sa scriem in pace. Seara tu ai sta in fata focului si ai desena, iar eu as contura cu pixul un nou capitol pe fiecare foaie de hartie. In altele, tu ai scrie, iar eu m-as chinui sa fac mancare. Clatite. Atunci cand D nu este aici sa ne gateasca, trebuie sa ne descurcam singure.
Tu ai spala vasele, eu as face curat in casa. Nu ne-am spala hainele, le-am arunca intr-o punga, pe care mamele  le-ar abandona violent in masina de spalat atunci cand ne-am intoarce acasa.
Am rade. Ai face misto de mine. As face misto de tine.
Plecam ? Spune da. Pentru ca daca ma refuzi, te rapesc si te iau cu mine, si ma mai gandesc daca te las sa te intorci inapoi.

Un obicei prost

Uneori as vrea sa pot sa imi iau haina pe mana, geanta pe umar si sa plec in lume. As alege un loc in care este mult soare, undeva pe malul marii probabil. As sta toata ziua pe veranda casei, cu ochelarii de soare pe ochi si cu un top de reviste langa, cu castile in urechi si o umbrela care sa impiedice soarele sa imi arda fata. Iar atunci cand m-as plictisi de muzica, as pune telefonul de o parte si pur si simplu as asculta sunetul marii.

Ar fi o lume perfecta. Nu mi-ar mai pasa de nimeni si de nimic, pentru zile intregi, as fi numai eu si marea. Poate ca ai veni si tu cu mine, atunci nu m-as simti atat de singura, as uita toate obstacolele care ne-au aparut in cale si as putea doar sa ma bucur de prezenta ta.

Nu am vorbi despre casa, despre cine ne asteapta acolo, doar despre noi, despre fericirile noastre, despre tristeti. Despre filosofie, plaja ar deveni un sanctuar. As bea cafea de dimineata si as dormi in camasa de noapte, ca sa nu imi fie foarte cald noaptea. La mare este cald in general.

Ai dormi langa mine si am rade in fiecare seara inainte de culcare. Ar fi paradisul, o lume pe care o cream noi si in care existam doar noi.

Ar fi frumos, nu-i asa ? Dar nu se poate, pentru ca tu esti acolo, eu sunt aici si sutele de kilometri isi spun cuvantul. Te simt indepartandu-te din ce in ce mai mult, chiar daca distanta dintre noi este constanta. Iar incep sa vorbesc stiintific. Trebuie sa scap de obiceiul asta...

Doi ani, o luna si douazeci si patru de zile

Plutesc in deriva. Nu ajung niciunde, dar asta nu inseamna ca am si plecat de undeva. Ma aflu pe o barca, in mijlocul oceanului, in plina furtuna, si in zadar incerc sa zaresc pamant. In jurul meu, totul e apa. Simt cum ma cheama catre ea, cum imi spune sa renunt la a mai lupta si sa imbratisez racoarea ei morbida. As vrea sa pot saruta marea, dar buzele ei m-ar ingheta.
Ma straduiesc sa raman pe pluta, sa nu cad. Pluta ? Dar cand a devenit barca doar o adunatura de scanduri, care nu ma protejeaza cu nimic de valurile ispititoare din jurul meu ? Totul se schimba brusc. Mai devreme puteam auzi vuietul vantului, urletul valurilor care se izbesc de golul infinit al apei. Acum e liniste. Nu mai ploua, furtuna a incetat, ma uit in jur, dar pamantul nu se zareste inca.
Privesc catre soare. Soare ? Da, a aparut de nicaieri. Incerc sa ma ghidez dupa lumina si sa gasesc ceea ce caut, dar caldura este prea insuportabila, iar tot ce imi doresc este sa pot sta la umbra unui copac si sa privesc cerul. Cerul senin si albastru de vara.
Plutesc in deriva pe o pluta, care ma duce in locuri necunoscute. Au trecut doi ani, o luna si douazeci si patru de zile din momentul in care m-am urcat pe aceasta blestemata dihanie care ma duce catre balaurul numit ocean. Nu imi amintesc sigur ce m-a indemnat sa ascult chemarea marii, tot ce stiu acum este ca imi doresc sa ma intorc. Dar sunt aici si nu am ce face, asa ca o sa continui sa plutesc.
Plutesc in deriva.

Incerc, dar...

Nu am crezut niciodata ca ma voi intoarce aici, de unde am plecat in primul rand. Am parasit coltul meu de lume cu ceva vreme in urma deoarece am crezut ca m-a invatat tot ce se putea, am crezut ca mi-am gasit rostul si fericirea si ca nu voi mai avea nevoie de acest curcubeu incolor pentru a ma ghida. Aflu, insa, nu sunt sigura daca in mod placut sau nu, ca nu exista ceva numit sfarsit, ca totul este un cerc vicios si se repeta indiferent de dorintele si visele noastre.

Am crezut ca nu mai pot invata nimic, ca mi-am gasit locul in aceasta lume tumultoasa si plina de contradictii, dar parasind orasul si, practic, societatea pentru cateva saptamani, mi-am creat o noua lume, un colt de Rai in care am descoperit alte lucruri si alti oameni de care nu m-as fi despartit nici in ruptul capului. Iar atunci cand saptamanile s-au terminat si a trebuit sa ma intorc acasa, m-am gasit debusolata, complet dezorientata si cu o dorinta arzatoare sa ma intorc. Nu imi mai gaseam, din nou, locul in lumea de aici.

Acum, gandindu-ma la oamenii pe care i-am intalnit si de care imi este atat de dor, la lucrurile care imi lipsesc. Patul, camera si mirosul intepator de fum, caldura infernala, zgomotul vecinilor nepoftiti si senzatia ca mi-am gasit locul. Colega mea de camera. Cafeaua de dimineata. El.

Incerc sa ma reintegrez. Incerc sa redevin eu. Incerc..., dar nu pare sa imi reuseasca, caci de fiecare data cand ma uit catre cer, gandurile par sa fie ale oricui, doar nu ale mele. Nu imi recunosc reflexia in oglinda.

Afara ploua acum. Ma amuza ironia vremii, de fiecare data cand ploua si sunt melancolica, scriu. Chiar si acum. Incerc, dar...

Amintiri pregnante

Voi incepe cu acel moment stupid in care colega ta cu care pleci in... erm, excursie, glumeste, promitand tuturor ca va avea grija sa te cupleze cu cineva acolo si toata lumea rade, stiind ca noi plecam cu treaba, de fapt. Iar momentul si mai tampit este acela cand realizezi ca gluma se ingroasa, atunci cand acel tip neobisnuit, dar care sare in ochi prin nonconformismul său, iti atrage atentia.

Ce iese de aici? Nici mai mult, nici mai putin decat un fiasco. Si dupa o saptamana in care, cel putin tu, va simtiti minunat impreuna, desi in ultima seara esti extrem de geloasa pe tipa aia care apare din senin si spune ca se cunosc demult, vine momentul. Care? Acela cand iti dai seama ca esti in gara, cautandu-l cu privirea, deoarece tipul misterios si genial e pe cale sa ia alt tren si sa plece in partea cealalta a tarii si tu inca nu ti-ai luat rmas bun.

Si atunci faci marea constatare - daca nu il mai vad vreodata? Si pare ca lumeavse sfarseste. Ajungi acasa si ai tendinta sa vorbesti numai despre asta, sa le povestesti tuturor celor in care te increzi, tinand cu dintii de fiecare moment petrecut cu el, de frica sa nu lasi timpul sa isi urmeze cursul. Vrei sa fie totul inca prezent, sa nu devina o amintire...

Dar unde este el in tot acest tumult nebun de simtaminte stupide si controversate? Si abia atunci realizezi - daca pe el il doare exact undeva de toate framantarile mele si eu sunt singura care nu poate sa isi reia cursul normal al vietii?

Nu zambi, chip de ceara, nu varsa lacrimi, chip de piatra. Ceea ce a fost nu mai conteaza, ceea ce vine este important, asa ca lasa amintirile sa devina amintiri si nu mai incerca sa opresti timpul in loc...

Nimic nu este decat un vis. Deschide ochii...

Amandoi

El nu stiuse niciodata. Poate tocmai de aceea, acum statea si o privea inmarmurit, incercand sa desluseasca vorbele ei. Nu stiuse niciodata ca cineva il iubise in secret timp de trei ani si suferise. Iar ea, cea care il dorea de atata amar de vreme, nu stiuse niciodata cat de puternica putea fi.
Ochii ei albastri nu plansesera niciodata caci, desi simtisera tristete, buzele ce mereu zambeau nu le-au permis sa verse nici macar o lacrima. Ea nuca plans. Nici de singuratate, nici de descurajare, nici macar de durere, pentru ca era prea mandra pentru a arata lumii ca sufera.
Ea era fericita, cel putin asa sustinea.
El, nestiutor, nu se gandise niciodata ca ceva ce facea putea sa raneasca pe cineva, nu pentru ca nu ii pasa, ci pur si simplu pentru ca nimeni nu ii spusese. Nici ea nu spusese multora, cu cat mai putini, cu atat mai bine.
Asa ca ajunsi amandoi dupa trei ani intr-o situatie neobisnuita, ei i s-a parut ultima sansa de a-si marturisi sentimentele. Lui i s-a parut doar un moment in care a aflat un adevar ce putea sa schimbe totul. Pentru prima data, ea incepu sa planga. El zambi.
Amandoi se iubisera timp de trei ani si niciunul nu spusese nimic.

Singura din nou

"Mi-am dat seama recent ca am irosit atat de mult timp visand la baiatul perfect, incat niciodata nu am deschis ochii sa vad ce se afla inainea mea. Si chiar daca nu se afla nimic, tot trebuie sa deschid ochii si sa ma uit clar la viitor, poate imi aduce ceva insorit. Poate nu.

Adolescenta mea a insemnat cativa baieti la care mi-a stat gandul destul de des si in rest, visul si inchipuirea acelui tip perfect pe care imi doresc sa il intalnesc. Cum este el ? Inalt, evident ca arata bine, malefic la fel ca mine, asculta muzica buna, putin inchis in el si se exteriorizeaza doar de fata cu mine si, inainte de a-mi fi iubit, imi este prieten. Unul din cei mai buni prieteni.

Dar el nu exista. Nu exista in lumea asta baiatul care sa indeplineasca multele alte criterii pe care am omis sa le precizez si nu exista baiatul care sa fie in stare sa ma accepte pe mine intru totul pentru ca eu recunosc o persoana neobisnuita si aceea sigur sunt eu.

Asa ca pot doar sa vizez la tipul perfect si sa imi imaginez ca el exista si ca il cunosc si poate uneori sa sper, dar de fiecare data cand deschid ochii si privesc in jurul meu, sunt singura. El nu exista, iar eu sunt singura. Si probabil asa voi fi mereu."

Impreuna

"Stateam aseara in patul meu cu perna mare si pufoasa, cea care a fost udata de multe lacrimi de-a lungul timpului, priveam tavanul presarat cu stele care stralucesc, iar mintea mea era traversata de diverse ganduri despre cumplita scoala care va incepe in curand. Nu ma gandeam la tine, Hachi, pentru ca a trecut ceva vreme de cand ai facut ceva sa imi amintesc de tine. Probabil ca acum stai acasa si te distrezi, vorbesti la telefon cu prietenele tale si nici prin cap nu iti trece sa suni sa vezi ce fac, sa suni sa afli ce era cu acel mesaj deranjant pe care ti l-am trimis si la care nu te-ai obosit sa raspunzi.

Apoi ai aparut brusc in mintea mea, mai intai ca o holograma, apoi ai prins forma si am inceput sa dezvolt idei despre tine si sa rememorez timpurile fericite din trecut si pe cele mai triste, pe care le-am depasit impreuna. Apoi mi-am adus aminte de acel moment, cu mult timp in urma, in care te certasei cu prietena ta cea mai buna si chiar si acum cuvintele tale stau suspendate in memoria mea ca un pendul de platina cu greutati. Mi-ai spus "Ne-am impacat, dar nimic nu mai este la fel. Nu mai suntem apropiate" si tin minte ca in acel moment, singurul sentiment al meu a fost frica. M-am temut sa nu ajungem si noi la un moment in timp in care se va intampla acelasi lucru, in care ii vei spune noii tale surori acele vorbe despre mine.

Imi era frica si ti-am spus, dar tu m-ai linistit, asigurandu-ma ca eu nu sunt predispusa la o distantare. Dar eu stiam. Eu stiam ca trebuie sa ma astept la momentul nefericit in care nu iti va mai pasa de mine si vei merge mai departe. Iar acum, ca el a venit, stau si ma gandesc, nu a meritat. Pentru ca sunt atatea lucruri pe care puteam sa le facem impreuna, atatea momente in care puteam sa mai radem si atatea oportunitati in fata noastra de care sa profitam si sa ne distram. Impreuna.

Stateam aseara in patul meu cu patura aspra si intuneric bezna si plangeam in liniste, fara a putea sa imi adun puterile si sa sun pe cineva sa il rog sa ma consoleze. Am realizat aseara ca a venit si pentru mine acel moment, acea clipa in care nu voi mai exista in ochii tai ca prietena, ci ma vei indeparta ca pe o straina, iar zambetul tau imi va fi nefamiliar si rece.

Am fi putut fi atat de fericite. Impreuna."

Wonderful

"Daca zilele trecute lucrurile meregeau rau, acum merg si mai rau. Pentru ca totul sa fie clar cititorilor inexistenti, o sa o iau cu inceputul si voi povesti totul la modul general si cu cat de multe detalii imi permite confidentialitatea sa dezvalui.

Lucrurile sunt destul de simple. Cele doua persoane extrem de importante, prietenele mele cele mai bune, sunt plecate impreuna cu cortul si nu au semnal. Pe langa faptul ca mi-as dori sa fiu si eu acolo cu ele, nu pot sa vorbesc la telefon pentru ca nu au semnal in varful muntelui.

In al doilea rand, surorile mele de suferinta July si Roxanne sunt plecate si ele undeva la mama naibii pe munte si nu au semnal. Totul devine interesant, nu ?

Prietenul meu cel mai bun este ocupat cu prietena lui proprie, care este extrem de draguta si la care tin foarte mult, dar il impiedica de la a-si petrece ziua ascultandu-ma cum ma plang. Asta e bine pentru el, dar pentru mine este un mare dezastru.

Si pentru ca totul sa fie din ce in ce mai prost, am primit partial ce imi doream din totdeauna. Nu, evident ca nu o sa spun mai multe, dar toti isi amintesc de dorinta mea nebuna "I want to fall in love" care nu s-a implinit pana acum. Nu voi spune ca tocmai a devenit realitate, pentru ca nu este adevarat, dar s-a infatisat mie intr-o forma mai distorsionata si mai ciudata, dar care, ca de obicei, ma face nefericita.

Deci ? Vrea cineva sa auda continuarea ? Cred ca este deja absolut evident ca mi-a revenit starea de depresie si ma simt mai singura ca niciodata (bine, exagerez spunand "niciodata" pentru ca evident ca am avut momente si mai proaste, dar acum mi se pare a fi sfarsitul lumii). Ce poate fi mai placut decat sa suferi de una singura in timp ce toata lumea uita de mine ? Eh, o sa trec peste asta. Singura mrrr...

Uh. And by the way, sufar de prostimus acutis. Nu e minunat ?"

In atentia sexului masculin

Scurt istoric : viata mea "amoroasa" este total data peste cap si extrem de fucked up. Motivul ? Eu, evident. Iar acum, privind in urma, imi rememorez putinii ani care au trecut din adolescenta mea si ma intristez dandu-mi seama ca, desi ii am pe cei mai buni prieteni aproape, tot ma simt singura.

Si aici vine intrebarea : este ceva straniu ca vreau sa am alaturi pe cineva care sa tina la mine, care sa ma faca sa zambesc si sa consider fiecare moment alaturi de el ca fiind unul fericit ? De ce sa fie ciudat, pana la urma, nu asta isi doreste fiecare fata ?

Multi baieti interpreteaza gesturile noastre (si prin noi, vorbesc evident despre fete, in mod special despre fetele pe stilul meu - you know what I'm talking about) ca fiind disperate sau enervante, dar este enervant ca vrem macar putina atentie ? De ce au nevoie baietii ? De un scurt ghid care sa ii faca sa inteleaga de ce avem nevoie noi.

Nu e nimic ciudat ca o fata sa vrea sa vorbeasca cu voi in fiecare zi, inseamna ca sunteti o parte importanta din viata ei, dar de asemenea, daca nu da niciun semn de viata nu inseamna neaparat ca este suparata, ci poate se teme ca nu cumva sa ma deranjeze numarul frecvent de apeluri sau mesaje de la ea. Pentru ca adevarul este ca o fata nu are nevoie sa fie sunata in fiecare minut al zilei si sa primeasca un raport amanuntit despre ce ati facut si cu cine ati fost, asta este un gest de disperare, iar cele care fac asta inseamna ca nu tin la prietenii lor atat de mult incat sa le acorde increderea lor.

Acum, ce se poate face pentru a evita situatiile de sufocare sau de absenta ? Este simplu. S-au inventat asa-numitele SMS-uri. S-ar putea sa aveti o zi mai obositoare si plina si sa nu puteti sa va sunati prietena mereu si sa vedeti ce face. Chiar si asa, intotdeauna exista timp pentru a scrie macar un SMS inainte de culcare, in care sa spuneti chiar si cea mai mare aiureala, dar sa fie. De ce ? Pentru ca inseamna ca va ganditi la ea si ca poate veti adormi cu chipul ei in minte.

Gesturile minore conteaza, de asemenea. Sunteti cu grupul si nu va permiteti sa va imbratisati sau sarutati pentru ca i-ar deranja sau pur si simplu nu va simtiti comod in public. Dar a-ti pune mana dupa gatul ei, a-i zambi din senin sau a o saruta (butterfly kiss, not french kiss, duh!) pe obraz sau pe crestetul capului sunt lucruri pe care ea le observa si care o pot inveseli.

De ce baietii nu mai sunt romantici in zilele noastre ? Nu cerem extremul, o cina la lumina lumanarilor, flori in fiecare zi si alte tampenii. Nu suntem nici noi absurde, dar ne dorim din cand in cand sa ne zambeasca cu toata caldura, sa ne complimenteza (evident, numai daca vorbesc serios), sa ne acorde macar putina atentie (vezi SMS-ul de dinainte de culcare) baiatul la care tinem. Si da, cea mai mare dorinta a unei fete este ca el sa ii impartaseasca sentimentele.

Si aici vine o cerere destul de importanta pentru noi. Daca vedeti ca ne comportam ciudat in prezenta voastra sau dam semne ca am fi interesate de voi si sentimentele noastre nu sunt impartasite, nu va comportati extrem de frumos, nu dati semne de atentie speciala, nu faceti nimic care sa poata sa ne ridice sperantele. Vom ajunge sa fim ranite in cele din urma.

Pentru a incheia acest monolog pe care probabil nimeni nu il va citi, tin sa spun ca poate sunt singura, poate am avut relatii esuate, dar nu sunt disperata si acesta nu este un anunt matrimonial. Duh!

Eu sunt

"O persoana inteligenta mi-a spus astazi ca ii place trecutul, pentru ca stie ce este si ce a fost, dar uraste viitorul, pentru ca este nesigur si nu ii place sa nu stie la ce sa se astepte. Atunci mi-am amintit ceva ce am citit undeva acum mai mult timp.

Ce ar fi daca la originea omului, sa fi fost firesc sa iti amintesti atat viitorul, cat si trecutul ? Sa poti sa stii ce s-a intamplat si ce se va intampla ? Dar dupa, omul a avut ca un fel de amnezie si a uitat tot viitorul, putandu-si sa isi aminteasca tot trecutul ?

Atunci, nu ar fi normal pentru noi cei minusculi si neinsemnati sa incercam sa ne amintim viitorul pentru a scapa de frica de incertitudine ? Poate ca ar fi normal. Si atunci am sti in fiecare zi ce se va intampla si cum va sfarsi viata noastra si care este decizia cea corecta. Dar am mai putea considera viata interesanta daca am sti exact ce intorsatura vor lua lucrurile ?

Ma gandesc. Nu ar fi neobisnuit ca la un moment dat omul sa fie atat de plictisit de viata si de tot incat sa incerce sa puna capat suferintei tuturor si sa termine existenta speciei noastre pe aceasta planeta. Si atunci, nu e corect sa spunem ca uitarea ne-a tinut in viata tot acest timp ?

Daca l-as avea pe primul om in fata mea acum, i-as multumi ca a cazut si s-a lovit la cap si in procesul de vindecare a avut amnezie si a uitat cum sa isi aminteasca viitorul. Si atunci toti urmasii lui l-au mostenit si nimeni nu a putut sa mai vada ce se va intampla si viata a devenit interesanta. Si oamenii nu au murit cu totii. Si cei dragi mie inca traiesc. Si eu exist.

Si eu sunt."

Al meu

"A trecut atata amar de vreme de cand am pus ultima data mana pe creion si am schitat gandurile mele pe hartie sub forma unor semne numite sugestiv litere. Afara ploua din nou in aceasta seara, iar eu, afara fiind, am intalnit din nou picaturile de ploaie si le-am imbratisat, asa cum obisnuiam sa fac odata. Stiu ca cerul plange, ca si mine. Acestea sunt lacrimile pe care nu le-am varsat niciodata, desi mi-as fi dorit. Acele lacrimi pe care unii le-au vazut, altii nu.

Este vara din nou. Parca atata timp a trecut de cand am crezut ca am gasit fericirea si m-am inselat. Dar pentru ca aceasta fericire pe care o intalnisem nu era una eterna nu a insemnat ca nu mi-a facut inima sa tresalte. A fost o bucurie temporara, urmata de acele lacrimi nevazute, apoi de un zambet amar si o alta pofta de viata, ca la inceput.

M-am saturat sa imi pun fericirea in mainile altora. Ma gandeam ca daca voi reusi sa gasesc acea persoana pe care sa o iubesc si care sa ma iubeasca voi putea sa ma simt implinita, dar el nu mai vine si eu continui sa sper.

Numai vreau sa visez la nemurire cand stiu ca moartea vine cu pasi repezi, inca de cand incepi sa traiesti. Nu imi mai pun fericirea si sperantele in aparitia asa-zisului Fat-Frumos care sa schimbe perceptia mea asupra lumii si sa ma implineasca. Nu mai vreau.

Am incetat sa mai cred ca el va aparea, pentru ca am crezut mult timp in aceasta si nu s-a intamplat nimic. M-am ridicat, am cazut si am revenit dupa aceea de unde plecasem. Si nu m-a ajutat cu nimic, doar a reusit sa sfasie bucati din sufletul meu pe parcurs. Nu mai accept.

Acum, sunt impacata cu mine insami. Stiu ca daca asa-numita dragoste va veni la mine intr-o zi, se va intampla pentru ca asa este scris. Si daca nu este scris, atunci voi reusi eu sa imi fauresc propria fericire si sa ma bucur de viata, pentru ca nu am mai multe si stiu ca moartea nu imi va da o a doua sansa.

Afara numai ploua. E doar liniste si se aud greierii pe fundal. E racoare. Vara e in toi si eu visez la viitor. La viitorul meu, si nu al nostru."

Dreams come true...NOT

"Stiti cu totii expresia Visele se implinesc. Ei bine, tin sa va spun ca este complet neadevarat. Nu vi s-a intamplat niciodata sa va ganditi ca va doriti ceva si dupa sa fiti prea ocupati cu alte treburi si sa uitati absolut ca v-ati dorit ceva ? Sau atunci cand un vis de demult se implineste, voi sa fi ajuns deja la stadiul in care nu va mai doriti acel lucru ?
Dupa mine, soarta ne joaca feste. Peste tot in lume exista acele fete care isi doresc foarte mult ca tipul pe care il plac sa se uite la ele, acei baieti care vor sa gaseasca fata perfecta pentru ei, acei copii care viseaza la munti de ciocolata, acei adulti care viseaza la bani si acei batrani care viseaza la tinerete. Dar in majoritatea timpului, nimeni nu primeste ce isi doreste.

Fete primesc tipi care le plac, dar de care nu sunt interesate.

Baieti primesc fete placute fizic, dar cu nimic in cap, sau fete cu un suflet extraordinar, dar care nu arata foarte bine.

Copiii primesc o ciocolata si un biscuite, apoi raman dorindu-si mai mult.

Adultii primesc bani, pe care ii investesc intr-o afacere si, in cele din urma, dau faliment.

Batranii nu isi primesc inapoi tineretea si mor.

Cu totii murim. Si atunci care este scopul dorintelor ? De ce ne agatam de asa-zisul Dumnezeu care va da tuturor ce isi doresc ? De ce mor cei inocenti si cei rai scapa nepedepsiti ? De ce nu exista iubire eterna si de ce nu exista munti de ciocolata ? De ce nu ne nastem toti bogati si de ce nu putem sa dam timpul inapoi si sa intinerim ?

Exista atat de multe intrebari in aceasta lume. Si atunci, de ce nu primim raspunsuri.

Este simplu. Pentru ca niciodata nu primim ceea ce ne dorim."

Cerere oficiala inmanata statului

"Astazi am fost la un concert. Nu a fost nimic interesant, o trupa din copilaria mea, cu melodii bune pentru dansat la petreceri nebune, de-ale noastre, dar nimic de ascultat in mod special. Doar o trupa din copilarie.

Stateam in multime si priveam cu indiferenta acele persoane care posibil sa fi fost printre preferatii mei cu mult timp in urma. Acum nu mai insemnau nimic pentru mine, decat niste oameni care canta pe o scena incnjurata de copii, a caror copilarie a fost de asemenea luminata de melodii triste de dragoste si pentru prieteni. Insa pentru mine, acele melodii de dragoste nu fac decat sa ma scoata din atmosfera vesela a concertului si sa ma arunce intr-un abis de amaraciune. Acele versuri aparent neinsemnate trezesc in mine sentimente stranii, de care nu sunt sigura. Nu stiu ce simt.

Acum putin timp, o persoana de la care nu ma asteptam mi-a zambit si mi-a spus "Il iubesc." si asta mi s-a parut extrem de bizar. Abia acum realizez ca raman in urma, eu nu am trait dragostea pana acum si, desi abia implinesc saisprezece ani, mi se pare ca am trait o viata intreaba fara sa fi iubit, iar aceasta ma intristeaza.

Cum arata dragostea desenata in inimile noastre ? Dar in inima mea ? Vreau sa ma indragostesc si sa zambesc si sa fiu fericita, dar nu vreau sa sufar. M-am saturat de suferinta. Poate fi dorinta unei copile care la vremea ei asculta o trupa oarecare, cu melodii despre dragoste si prietenie, dar vreau sa imi intalnesc si eu asa-zisul "Fat Frumos", care sa vina "calare pe un cal alb", sau in cazul meu, negru, si sa ma faca fericita. Atata vreau, sa fiu fericita.

Cer prea mult ?"