Luna noua

Astazi mi-a spus ca a trecut o luna. Parca nici nu imi vine sa cred ca acum treizeci si una de zile ieri, totul era diferit pentru mine si ma compatimeam singura in necunoscut. Nu stiam pana sa imi spuna, iar acum ma intreb cum am putut sa fiu atat de oarba incat sa nu vad, cum a putut sa fie atat de orb incat sa nu isi dea seama mai devreme...
Inca ma uit in oglinda si imi spun ca nu il merit, dar poate ca, intr-un fel ciudat si minunat, ne meritam unul pe celalalt. O persoana foarte draga mie mi-a spus inainte ca el sa plece ca acest timp petrecut separat ne va ajuta sa devenim mai puternici impreuna, si vreau sa cred ca asa a fost. Vreau sa cred, si sper ca intr-o zi acest "vreau sa cred" se va transforma intr-un "cred cu tarie", ca mi-am gasit in sfarsit locul, pentru daca daca nu acesta este cel potrivit pentru mine, atunci nu cred ca exista unul.
Astazi mi-a amintit ca pot sa spun cu zambetul pe buze ca a trecut o luna intreaga de fericire. Am simtit inima cum imi bate mai tare in momentul in care a rostit cuvintele, dandu-mi seama ca si-a amintit, a numarat, i-a pasat. Nu as fi crezut, daca mi-ai fi spus cu ceva timp inainte ca va ajunge sa fie asa, ca va ajunge sa ii pese destul de mult incat sa ma vrea pe mine, ti-as fi ras in fata si ti-as fi spus ca asa ceva nu se poate. Niciodata.
Dar uite ca s-a intamplat, inca nu imi dau seama de ce si inca ma duc la culcare cu frica sa nu ma trezesc a doua zi in Craiova, iar ziua de acum o luna sa nu fi avut loc niciodata. Dar s-a intamplat, stiu asta in subconstientul meu si chiar daca inca nu m-am obisnuit bine cu ideea, sunt pe cale sa ajung acolo, si chiar cu pasi repezi.
Astazi mi-a spus ca a trecut o luna. Dar eu vreau sa treaca si doua, si trei, si poate o eternitate...

Ce stii tu despre ce conteaza?

Azi mi-am spus ca nu am despre ce sa scriu, asa ca de ce sa nu scriu? Mi se pare ca a trecut o eternitate de cand mi-am privit micutul univers al blogului data trecuta si am devenit nostalgica, amintindu-mi de toate acele dati cand aici era singura mea scapare din realitatea neobisnuita si pe care nu o suportam.
A trecut o eternitate de cand nu am mai scris. Am devenit o alta persoana. Stau acum si ma uit in urma, cati ani au zburat de cand am inceput acest curcubeu intunecat? Privesc un calendar electronic si atat de perfect, incat ma doare. 30 iunie, zice el, maine va fi prima zi din minunata luna iulie. A inceput vacanta, a venit vara, in curand ma urc si eu in tren si fug la mare, dar toate astea par ganduri indepartate in comparatie cu problema mea existentiala in momentul de fata.
Mai sunt doua saptamani. Doua saptamani si doua zile, mai exact, iar gandul ca in curand voi implini ilustra varsta de 18 ani ma dispera, ma bucura si ma sperie in acelasi timp. Acum o sa fiu adult, o sa ma pot urca in masina si sa conduc unde vreau eu, o sa pot sa imi bat capul cu alegerile in politica asta nefolositoare de la noi din Romania si o sa pot sa ma asez intr-un bar si sa cer o sticla de bere fara sa ma gandesc a doua oara. Dar oare o sa fiu adult?
Ma uit in oglinda si singurul lucru pe care il vad este chipul unei tinere de 15 ani, care abia intra la liceu. Nu stie la ce sa se astepte, dar trece pe langa fosta ei scoala si isi admira ferestrele de la clasa, viseaza la dragoste si are planuri mari de viitor. Ma simt inca inocenta si prostuta si uneori imi doresc sa mai fiu inca asa. Ca sa pot sa fiu optimista din nou. Ca sa pot sa mai cred in iubire. Ca sa pot sa mai fiu un copil. Ca sa pot sa fiu eu.
Dar inca sunt eu, stau si imi spun. Nu mai sunt acea fata naiva de 15 ani care abia intra la liceu. Anul acesta a fost decisiv in formarea caracterului meu si, desi a fost cel mai tumultos dintre toate, a fost si foarte placut sa realizez ca, dupa certurile si neintelegerile, dupa momentele in care uram intreaga lume si in care ma uram pe mine, am ajuns sa pot sa ma iubesc. Caci daca nu te iubesti chiar tu pe tine insati, atunci cine poate sa faca asta?
Am deviat de la subiect atat de mult, ca nici nu imi mai aduc aminte ce voiam sa spun. Ideea e ca... ideea e... Nici eu nu stiu care e ideea. Dar chiar nu cred ca e important. Tot ce conteaza acum este ca e aproape iulie, a venit vacanta si in curand o sa ma urc in tren si o sa fug la mare. Sau poate nici asta nu conteaza cu adevarat...

Balanta din cafea

Iar asta este pentru ca eu si consoarta mea Ximus Merlinus al XII-lea ne-am dat pe calea vrajitoriei si ne petrecem orele citind in cafea si dand in carti. Un alt motiv pentru care balanta se afla in cafea este datorita mamei Merlinus, care stie sa citeasca in cafea si ii citeste lui Senko Merlinus in fiecare zi.
Ca urmare, am o balanta in cafea, ceea ce ma inclina sa cred ca nu numai am o alegere de facut, dar si ca viata mea penduleaza intre doi poli ai existentei. Mai intai este cel profesional - cariera stralucita pe care mi-o doresc de atata vreme si pentru care as sacrifica chiar si viata personala. Pentru ca au fost atatea dati cand m-am vazut si am simtit ca sunt pregatita sa fiu singura in viata, nu numai pentru ca probabil nu o sa gasesc o persoana care sa poata sa stea cu mine mai mult de cateva luni, dar si pentru ca meseria pe care mi-o aleg consuma foarte mult timp.
Asa ajungem noi la cel de-al doilea taler al balantei - cel sentimental. Pentru ca am crezut ca pot sa ingrop sentimentele si sa ignor existenta "Valetului de trefla", care imi tot apare in carti de ceva vreme, insa am descoperit ca prin a nu ma gandi la el nu fac decat sa prelungesc agonia. Asa ca m-am decis sa accept lucrurile asa cum sunt, sa incerc sa echilibrez balanta si sa aduc lucrurile pe fagasul lor normal.
Talerul sentimental este inca ridicat, nu are greutatea necesara pentru a cobori, asta pentru ca in incercarea mea disperata de a uita, de a-mi ignora inima, am indepartat singura persoana care mi-a aparut cu un fir rosu legat de mana, iar in capatul cellalt eram eu.

Hey, stiai ca din prima clipa in care te-am vazut, am simtit ceva special ? Nu cred in dragoste la prima vedere, nu iti face griji, dar am stiut ca, intr-un fel ciudat, a fost mana sortii ca ne-am intalnit. Am stiut ca ne vom revedea, si asa a fost. Si stiu ca nu o sa ramai doar o imagine a trecututui. Undeva, in viitor, existi. Sper eu, curand.

Despartirea

Imi pare un capat de lume acum, despartirea. Dar cred ca e normal sa fie asa, mai ales cand e ultima resursa pentru a supravietui. Si spun cu sinceritate ca mi-as fi dorit ca lucrurile sa fi fost altfel, ca fericirea cea care a durat prea putin sa fi fost infinita, insa circumstantele au facut ca totul sa se termine foarte repede. Si simt cum ma destram pe dinauntru.
Nu e stilul meu sa ajung sa tin atat de mult la cineva intr-un timp mult prea scurt, dar s-a intamplat fara sa imi dau seama. Iar acum, fiecare lucru imi aminteste de el : parfumul barbatesc, genunchiul care se gadila mult prea usor, bluza mea cu spatele gol, mirosul de tutun, curcubeul. Totul parca imi spune ca nu trebuie sa las in trecut aceasta relatie mult prea frumoasa, dar stiu ca este singura optiune pentru a ne racapata amandoi fericirea. Nu vreau sa ma gandesc ca am fi putut sa devenim poveri unul pentru celalalt, asa ca am incheiat totul repede, cat lucrurile erau inca frumoase.
E un capat de lume pentru mine acum, si parca totusi nu e. Plang incontinuu de doua zile si singura persoana care imi apare in minte este el. Vreau sa il sun, sa ii aud vocea si sa imi spuna ca totul va fi bine, dar ar fi egoist din partea mea sa il pun sa treaca prin asa ceva. Asa ca voi astepta. Voi astepta pana cand va vrea sa ma vada din nou, si sper ca pana atunci sa nu mai vreau sa plang de fiecare data cand nu ma imbratiseaza. Pana atunci, sa pot sa fiu complet fericita din nou.

Baloane

E atat de fragila realitatea in care traiesc acum, incat mi-e frica sa nu fac un pas gresit si sa o distrug. Ca un balon de sapun care pluteste in aer, e de ajuns sa bata putin vantul sau sa sufli pe ea si poc! Se duce. Mi-e frica sa nu ranesc aceasta realitate delicata, pentru ca imi place mult prea mult si nu vrea sa se sperie si sa dispara, sa fuga, pentru ca atunci cand o superi si isi ia ramas bun de la tine, nu se mai intoarce. De asta poti sa fii sigur.
E ca un pahar de cristal subtire, prin care potin sa vezi euforia si fericirea limpede, dar daca numai un stop de apa tulbura aceasta claritate, nimic nu mai este la fel. Mi-e frica sa ma misc, sa rad, sa ma bucur, ca sa nu cada cumva paharul de cristal si sa se sparga. Vreau realitatea asta sa dureze o vesnicie.
Dar care este istoria acestui balon de sapun pe care il pretuiesc atat de mult ? Pai, nu este cu mult diferit fata de cel de dinainte, doar ca acesta, fiind mai frumos si avand inauntrul sau cativa oameni in plus, devine mai sensibil. Si e vina acestor oameni ca tin atat de mult la realitatea asta, si uneori imi doresc ca fericirea mea sa nu depinda atat de mult de altii, dar stiu ca nu se poate. Traiesc printre oameni si depind de ei, la fel si bunastarea, euforia si perfectiunea lumii mele.
Balonul de sapun se poate distruge daca greutatea oamenilor pe care ii sustine este foarte mare. Si aici vorbim de oameni grei, si de omul care cantareste cam prea mult, si care mi-e frica sa nu distruga paharul de cristal. Pentru ca desi e cel care a facut realitatea asta atat de pretioasa, e tot cel care poate sa faca totul neclar. Mi-e frica sa nu umple paharul de cristal cu sange, si sa imi intunece privelistea.
Imi este atat de frica deoarece totul este prea frumos ca sa fie adevarat. Si nu vreau sa ma gandesc la asta, nu vreau ca gandurile negre sa ma impiedice sa fiu fericita. Asa ca o sa ignor piticul dintr-un colt al creierului care imi sopteste ca paharul este fragil si o sa continui sa protejez acest balon cat pot de bine, pentru ca este asa de frumos, incat nu vreau sa ii mai dau drumul. Balonul meu perfect de sapun.

Copilul care intinde mana dupa rochia mamei

Ce este viata daca nu umbra unui vis care fuge? Incercam continuu sa urmarim idealul, insa el continua sa scape, sa se scurga precum nisipul intr-o clepsidra.

Adesea privim viata ca fiind un sir de evenimente, unele chiar fara sens, insa in acele momente de completa luciditate, realizam ca, de fapt, fiecare traieste clipa cu gandul la aspiratia sa, la telul sau, la un vis. Dar visul nu sta pe loc, asteptandu-ne. In fiecare moment ce trece, el se distanteaza din ce in ce mai mult, facand atingerea lui imposibila. De aceea oamenii, trecuti deja prin milenii de istorie si invatati cu natura jucausa a visului, stiu ca nu vor ajunge niciodata la el, dar continua sa alerge, in speranta ca ii va prinde din urma macar umbra.

Cum putem privi viata daca nu ca un sir de lungi incercari, unele reusite, altele esuari crunte, descurajatoare ? Aceasta este natura omului, cade, iar apoi mereu se ridica si continua sa isi urmeze inima, sa alerge dupa propriu-I vis. Stie ca s-ar putea sa I se scurga timpul inainte de a-l ajunge, dar daca macar pentru o secunda, pentru o clipa poate sa ii atinga chiar si umbra, atunci el va cunoaste fericirea cea inaltatoare si absoluta. Caci omul este creatura rationala si, totusi, lipsita de simtul ratiunii, multumindu-se nu cu implinirea de lunga durata, ci cu acele momente care dau sens vietii.

Ce este viata daca nu umbra unui vis care fuge ? Incercam mereu sa il ajungem din urma, ca niste copii care nu inceteaza sa isi urmeze mama. Intindem mana si ii cuprindem rochia, umbra pe care o lasa in urma pentru a ne ghida, si stim ca odata ce ajungem la ea, suntem in siguranta, suntem fericiti. Caci acest sir de lucruri neinsemnate, fara sens, marunte, acestea sunt cele care ne aduc adevarata implinire. Aceasta este viata.

Ma mai gandesc...

Mi-ar placea sa petrecem impreuna o saptamana la munte. Am fi numai noi doua intr-o cabana veche de lemn si in fiecare seara cand ploua sau e furtuna, alergam prin casa, radem si ne distram. Nu imi este frica de nimic atunci cand esti cu mine.
Imagineaza-ti ! Ne rtezim de dimineata, mancam toate prostiile posibile, bem ceai, apoi iesim afara, in natura. Totul e verde in jurul nostru, copacii, iarba, natura. Putem sa mergem sa ne batem cu apa in rau, sa ne scufundam si sa ne udam pana la piele, apoi ne intoarcem la cabana fugind, razand si crezandu-ne ninja. Ar fi dragut, nu-i asa ? Sa fim shinobi pentru cateva zile, sa avem propriul nostru coltisor de Rai, sa fim deconectate de lume total. Nu ar fi parintii tai, sora ta, parintii mei, lumea mea. Am putea sa scriem in pace. Seara tu ai sta in fata focului si ai desena, iar eu as contura cu pixul un nou capitol pe fiecare foaie de hartie. In altele, tu ai scrie, iar eu m-as chinui sa fac mancare. Clatite. Atunci cand D nu este aici sa ne gateasca, trebuie sa ne descurcam singure.
Tu ai spala vasele, eu as face curat in casa. Nu ne-am spala hainele, le-am arunca intr-o punga, pe care mamele  le-ar abandona violent in masina de spalat atunci cand ne-am intoarce acasa.
Am rade. Ai face misto de mine. As face misto de tine.
Plecam ? Spune da. Pentru ca daca ma refuzi, te rapesc si te iau cu mine, si ma mai gandesc daca te las sa te intorci inapoi.